Bucuria de a trăi

Mă trezeam și mă trezesc în fiecare dimineață bucuroasă. Întrebarea este: de ce? Mică fiind, mă bucuram că sunt ocrotită și mă pot întoarce din greșeli, acum că nu mai sunt, mă bucur să trăiesc și să privesc. Bucuria de a trăi e un dar, însă prospețimea simțurilor cred că este obligatorie. Să vezi, să simți, să auzi, să te bucuri.

Privesc galbenul solar al gălbenușului de ou, sunt uimită de forma lui perfectă și de efemera-i consistență, mă opresc mirată asupra dependenței lui relative de albuș, …și sfârșesc meditând la faptul că Brâncuși își lustruia ouăle cu o bucată de material textil. Pare o nebunie. Când eram mică și ocrotită, ouăle nu se spărgeau barbar de marginea tigăii și se aruncau apoi sălbatic în uleiul încins, ci erau fierte cu grijă. Un ou fiert exact 3 minute, așezat într-un păhărel special, elegant decăpăcit, te încânta prin reușită. Ba, erau și căciulițe tricotate pentru ouă pentru a le fi păstrată consistența ideală. Pare o nebunie.

Bucuria de a trăi este modestă, fără pretențiile fericirii, dar cu timpul îți dă încredere în propriul fel de a vedea lucrurile. Beneficiile experienței și puterea curativă a suferinței se adaugă peste ceea ce francezul numește ”joie de vivre”.

Prima lecție de viață. Aveam un învățător bătrân care suferea de artrită și își ținea piciorul întins pe un scaun. Orele erau calme și calde de la soba în care ardeau lemnele. Învățătorul parcă nu era învățător și elevii parcă nu erau elevi, așa era de bine! Aveam o colegă, Cornelica o chema, grasă și moale, care locuia pe strada mea și mergeam împreună acasă cu încă o prietenă. Calm, d-l învățător nu se supăra nici chiar atunci când ridicam două degete și ne ceream, destul de des, ”afară”. Cornelicăi i-a fost rușine să se ceară afara așa că, un  firicel lichid s-a prelins de sub banca ei spre catedră. Nimeni și nimic în această lume nu ar fi putut stăvili entuziasmul unor copii în fața acestui fapt atât de rușinos. Școala a luat foc și vestea s-a răspândit în scântei. Am plecat spre casă împreună. Când am intrat pe strada noastră am considerat de cuviință să-i facem morală pentru că eram și noi compromise într-un fel. Fără să scoată un cuvânt, Cornelica și-a lăsat ghiozdanul jos pe pământ, ne-a prins de codițe și ne-a tras o bătaie cruntă.  Am învățat atunci că este bine să-ți vezi de treaba ta.

Lecția a doua. Să fi ridicat în picioare în timpul orelor, ca pedeapsă, era o mare rușine în clasele primare, iar formula ”mâine să vii cu părinții la școală” însemna la acea vreme tot ce poate visa mai urât un elev. Eram la ora de citire și un elev citea cu voce tare. Privirea mi-a fugit spre fereastră, unde primăvara încerca să se elibereze din frunze. Colega din fața mea vorbea în șoaptă și la atenționarea învățătorului, cu nerușinare a dat vina pe mine. Mi-am auzit numele, am tresărit și a trebuit să mă ridic în picioare. A trecut un timp până să înțeleg ce s-a întâmplat și nu o să uit niciodată stupoarea ce m-a cuprins. Am învățat atunci nedreptatea și revolta.

Lecția a treia. În clasele mici expresia admirației unui baiat pentru o fată era un buchețel de ghiocei strecurat în bancă de către băiat. Cei romantici procedau așa, băiețoii te trageau de codițe sau îți ”puneau piedică”. Sentimentele se pare ca nu s-au schimbat, iubim și suferim la fel. Un băiat scrie ceva în timpul orelor, o scrisoare de dragoste în care îi cere alesei să îl aștepte… până își termină armata. Este prins și învățătorul îi cere să își facă publică scrisoarea. În hohotele de râs ale colegilor, băiatul cu lacrimile pe obraz citește ce nu trebuia citit decât de Ea. Ce risipă de glume, ce comentarii batjocoritoare, totul proaspăt și crud. Atunci o mare rușine mi-a îmbujorat obrajii fiindcă nu era încă timpul Julietei.

Cad grele ca gutuile primele experiențe de viață, mai târziu găsim metode de amortizare. Durerea ne învață dar nu se învață, privitul, ascultatul, mirositul, se exersează, dar bucuria de a trăi le cuprinde pe toate ca un dar de la Dumnezeu.

 

 

 

 

Continuăm “cursul de gătit”, imagini din timpul cursului putem vedea pe facebook-ul Casa pentru cultura. Tatăl uneia dintre fete lucrează în Italia și fetița a urmat primele clase acolo, așa că profităm și în timp ce gătim învățăm și câteva cuvinte în limba italiană.

8 Feb 2014

Adaugă un comentariu completand formularul de mai jos