Aceasta este poza bunicii mele. „Buna” era o ardeleancă rotundă ce avea un aer liniştit şi miros de copilărie. Pacea sufletului, liniştea tuturor simţurilor, siguranţa şi certitudinea binelui. Toate erau bine aşezate sau aşa mi se părea. Timpul bunicii era cu certitudine bine aşezat. Trăiam în oraş. Dimineaţa se deschideau ferestrele şi se aeriseau paturile, iar paturile erau un fel de nave extrem de confortabile. Nu se inventaseră aşternuturile colorate aşa că te scufundai în alb şi puf. „Bună dimineaţa Doamnă! Am adus laptele!”… şi albul se revărsa până se aventura într-o îmbrăţişare cu maroniul cafelei. Şirurile de borcane cu dulceaţă, înfoiate de fustiţe de celofan încreţit îşi aşteptau verdictul.
Sobele trebuiau curăţate de cenuşă, apoi aprins focul, apa trebuia încălzită, rufele spălate cu mâna, apretate şi „albăstrite”, bulionul, zacusca, gemurile, dulceţurile, siropurile, băuturile dulci, totul se prepara în casă. Calm, linişte şi pace.
Bunica nu cădea învinsă, cum nici nu s-a scufundat în bătrâneţe. După-amiezile erau rezervate vizitelor. Seara ascultam la radio „teatru la microfon” şi priveam prin uşa deschisă a sobei flăcările dansând cu veselă nebunie. Totul era firesc, iar firescul este un miracol. În acest univers se jucau copiii. La fel ca în bisericile ortodoxe, fetiţele de o parte, iar băieţii de cealaltă. Jocul era imaginaţie, uimire, încredere, naivitate şi jucării puţine.
Îmi pare aşa ciudat că azi focul nu mai trebuie aprins, apa nu mai trebuie încălzită, dulceţurile nu mai au fustiţă de celofan, iar soufleurile bunicii sunt o ecuaţie cu „n” necunoscute.
Azi, jocul copiilor este divetisment!

Oferta de divertismente este imensă, nu îi lasă pe copii să respire, îi sufocă, la fel şi pe noi. Realitatea nu este ordonată ca pe timpul bunicii mele. Chiar dimpotrivă putem susţine că este dezmăţată. Dezmăţ de oferte de jucării, de tehnologie pentru copii, de bone angajate într-o hemoragie de neoprit, de nestăvilit. Părinţii aleargă în căutarea „timpului pierdut”, iar bieţii copii încearcă să ţină pasul într-o lume pentru care nu au organe de orientare. Totul se revarsă orbeşte peste ei şi atunci devin neliniştiţi şi agresivi.
„Raportate la temporalitate, valorile fiinţează ca nişte puncte fixe, ca repere care orientează traiectoriile umane” (Ivan Neacşu, Introducere în psihologia educaţiei şi a dezvoltării, Polirom, 2010). Care valori? Familiile destrămate, adevăr mutilat, credinţă în care Dumnezeu este dezbrăcat de orice mister. Din universul său, omul a evacuat natura. La ce mai folosesc cele 5 simţuri de care dispune codul nostru genetic într-o societate în care nu mai adie nici o boare, în care nici un trandafir nu mai miroase, în care borcanul de dulceaţă vinde fustiţa de celofan încreţit dar nu şi conţinutul parfumat al grădinii ?! Parafrazez: „în acest univers modern, nici un înger nu mai transpiră”. Faliment existenţial şi spiritual, spun unii. Simt copiii acest lucru?
Agresivitatea, neliniştea lor permanentă, maturizarea înainte de soroc, sunt semne că ceva nu este în regulă?
Revin la copiii de la Vîrvor.

Urbanizarea mediului rural s-a oprit la hotarul sufletului lor de copil. Copilăria lor săracă este atât de bogată! Se miră, se bucură, sunt curioşi, se îndoiesc, aprind focul, încălzesc apa. Copiii, aici, miros a lapte, a sinceritate şi pudoare. Mă simt tot mai responsabilă faţă de aceşti copii. Copilăria lor săracă este atât de bogată, pe măsura în care copilăria celor din urban este atât de săracă, iar noi atât de neputincioşi!

La întâlnirea de duminică, 20 ianuarie, vom încerca să vorbim unor copii de 10-15 ani despre îndrăgostirea frumoasă. Această sarcină ingrată îi va reveni, normal, unui tânăr credicios şi frumos, Beniamin Chircan.