Dealuri sterpe, câmpie, vegetaţie puţină. Priveam tristă şi înfiorată şoseaua ce se oferea abandonului nostalgic. Trecusem deseori pe lângă verdele pădurii ca pe lângă o dragoste neîmplinită pe care îţi este teamă să o trăieşti. Era acolo, putea să fie. Pădurea ce îmi salva nostalgia. Uitat de viaţă, în dreptul pădurii, stătea Gogu, un ţăran cu patru clase. Pe un colţ de ziar am scris numărul de telefon. Peste o lună, în aburi de alcool,  Gogu ne anunţa că a găsit o casă… de vânzare.  Coroanele arborilor străjuiau drumul, împletindu-se năuciţi de verde, cu unica dorinţă de a rezista lamelor tăioase ale soarelui. Labirintul vegetal ne absorbea utopic.

Am împins poarta ruginită şi florile de muşeţel şi cicoare mi-au înconjurat gleznele. Cu grijă am păşit în trecutul unei case de ţară din paiantă. Paianjeni, miros de vechi şi de trecut, de viaţa ce a fost. Peste doi ani, perdeaua de la fereastră, fluturată de vânt, lăsa să se vadă, muşcatele, oţetarii şi vrăbiile pe firele de curent electric. Vara pielea copilului devenea arămie, mirosul de lemn ars înmiresma condimentat aerul,  iar farfuriile cu supă împodobeau masa de lemn din cerdac. Copiii erau încă mici, iar mama mai trăia. Am păşit încet în viitor. Descopeream, fără martori, noua casă, mare, albă ca revelaţia unei iubiri împlinite. În fiecare colţ mi se agăţa de privire ceva frumos. Începeam să reflectez asupra lumii de la propria fereastră. Roua se ridica blândă de pe pamant, iar eu mă încăpăţânam să cred. Copiii de pe uliţă priveau curioşi printre uluci.
Poarta a ramas deschisă pentru copiii din sat şi frumosul din lume. Am învățat mult în acești ani, am dăruit mult, dar, mai ales, am experimentat valoarea și importanța legăturilor umane.

Educația este cea mai eficientă cale de a schimba lumea.

Cuvinte cheie: casa, copiii, educatia, la sat, padurea