Era şase dimineaţa. Fetele arătau bine, iar eu mulţumită. În ii, cu colanţi negri şi rucsace la fel, albastre. Întâmplarea a făcut ca iile să fie cusute cu albastru, aşa că fetele arătau elegante de-a dreptul. La şapte şi zece urma să plecăm din Craiova spre Bucureşti, iar de aici spre Constanţa, la mare. În gară ne aştepta Lia care arborase, la cei 62 de ani ai ei şi un divorţ în curs, un aer sportiv, vesel, şi Rosina în doliu.

Cele 13 fetiţe din mediul rural, între 9 şi 14 ani, veneau de trei ani la mine acasă, unde improvizasem în sufragerie o şcoală de educaţie şi bune maniere. Acum plecam în excursia pe care mă străduiam să o organizez în fiecare vară.

În tren foarte multă lume, iar locurile nu erau împreună, deşi am cumpărat biletele cu o săptămână înainte de la agenţie. Ne-am împrăştiat în tot vagonul. Călătorii ne priveau ciudat din cauza iilor şi câţiva au început să pună întrebări fetelor. Privirile insistente nu exprimau simpatie, bucurie sau măcar nostalgie, ci neîncredere şi suspiciune. Erau piezişe. Puritatea şi frumuseţea copilăriei nu au reuşit să schimbe înfăţişarea murdar-cenuşie şi mirosul pestilenţial al vagonului.

Cuminţi şi frumoase am ajuns în Bucureşti, fetele şi noi. În trenul de Constanţa mai puţină lume, mai puţină murdărie, aşa că fetele şi-au scos pacheţelele cu mâncare şi au început să sporovăiască bucuroase:

-Fatăăă, nu-mi găsesc tricoul verde!
-Fără fatăăă, nu ai auzit ce ne-a spus Doamna,… fără fată!

Iile erau deja şifonate, părul eliberat din codiţele trudit împletite la plecare, dar obrajii se coloraseră, iar ochii străluceau fără teamă de ceva. Rosina îşi luase rolul în serios şi le explica amănunţit tot ce se zărea pe fereastra trenului: acesta este podul construit de Anghel Saligny, iar la capătul lui o să vedeţi… Când mai auzisem eu asta? Umbra tatei ce îmi explica cu aceleaşi amănunte, iar eu fetiţă ca şi ele, îmbujorată de bucuria călătoriei cu trenul. Cum am ajuns din Ardeal în Oltenia, din copilăria mea în copilăria lor, de ce mă joc la 60 de ani de-a educaţia fetelor exact cum o făceam când mă jucam cu păpuşile, în timp ce el, Saligny, a rămas în acelaşi loc? Şi roşeaţa obrajilor este aceeaşi în faţa trupurilor goale ale bărbaţilor unşi cu nămol ce se zăresc o clipă în goana trenului. Unele lucruri rămân la locul lor în ciuda scurgerii timpului.

-Uite marea, ce mare e!
-Eu am mai văzut-o când am mers la tata în Italia, dar nu este asta, ci alta!

Tăcere. O mare clipă de tăcere în care ochi curioşi de copii se lipesc de geam cu uimire.
Zgomotul roţilor de tren pe terasamentul podului de la Cernavodă. În sufletul meu de copil treceam dintr-o ţară în alta, din „ţara mea”, în Dobrogea pepenilor turkestan, a măgarilor de la Techirghiol şi a înfricoşătoarelor valuri de la Eforie Nord. Poate şi fetele simt la fel.

Coborâm emoţionate în gara de la Eforie. Eram pionieră când am venit aici în tabără, pe atunci staţiunea se numea Vasile Roaită. La pensiune suntem cazate în camere de câte două paturi. Mă trântesc pe pat sfârşită de oboseală. Lia mă priveşte lung, mustrător. M-am întrebat de zeci de ori de ce fac asta, am scormonit cu tăioasă luciditate în profunzimea fiinţei mele. Sunt tot mai frământată din cauza banilor, îmi e teamă că nu o să ne descurcăm. Lia, pe jumătate adormită, mă roagă să mă duc să potolesc fetele. Erau agitate din cale-afară, din diverse motive, unul mai năstruşnic decât celălalt. Vorbeau deodată încât nu mai înţelegeam nimic, dar la un moment dat prind o informaţie cum că ar fi cineva în dulap. Copii. Fetelor le era frică să doarmă câte două, aşa că au dormit împreună în doar două camere, restul le-am plătit degeaba. Cum a fost posibil să uit spaima de întuneric şi singurătate când părinţii mei plecau la teatru şi din fiecare colţ al camerei mele mă urmăreau umbre şi ochi răi?

Dimineaţa, pe plajă, jumătate din fetele noastre hotărăsc că nu pot să se dezbrace în costum de baie. Chiloţii erau prea mici şi se zărea prea mult, iar sutienele erau prea spaţioase. În pline dezbateri pe acest subiect, lângă noi, la doi paşi, se aşează o pereche, domnişoara fiind topless. Zece capete se întorc compact dinspre marea cea mare, spre marea indecenţă. Sunt realmente învinsă fiindcă nu reuşesc să le captez atenţia spre altceva. Domnişoara topless consideră de cuviinţă să înceapă să-şi maseze lasciv partenerul cu cremă de protecţie „solară”. Eu consider că nu se mai poate şi izbucnesc:

-Se face aşa ceva în public, fetelor?
-Aşa îl ţine, Doamna, aşa se ţine bărbatul!

Ceva nu mai era ca în copilăria mea. Rosina privea la orizont un vapor inexistent, Lia îşi studia preocupată o unghie de la picior, iar eu începeam să mă îndoiesc de continuarea acţiunii mele voluntare de educaţie în mediul rural. După un timp părăsim pe partenerii noştri de plajă şi plecăm la masă. Întorc capul zâmbind topless-ului rămas fără spectatori.

Fetele mănâncă cu poftă, cu cuţitul şi furculiţa, nu vorbesc cu gura plină, chiar îşi şterg guriţa cu şerveţelul înainte de a bea din pahar. Chelnerul ne priveşte uluit. Seara plecăm la plimbare pe dig, marea se zbate furioasă la picioarele noastre, e întuneric şi luna îşi asumă faptul că totul merită să fie reluat iarăşi şi iarăşi. Fetele sunt prea mici pentru fantasticul elan poetic.

***

Marea vine înspumată spre noi, apoi fuge ticăloasă înapoi. Râdem şi sărim peste valuri. O bucurie pură şi simplă, uşor delirantă, cuprinde fetele. Trei dintre ele se ţin de mijloc ca-ntr-un dans românesc. Cristiana se rostogoleşte în nisipul amestecat cu spumă, Georgiana riscă să intre în apa adâncă pentru că vrea să înoate fără să ştie, Cami e precaută şi preferă singurătatea, surorile îşi împărtăşesc desfătarea râzând fără oprire. O mânuţă udă mi se strecoară timid în palmă. Eli cea mică tremura de emoţie pentru că nu avea cine să o ocrotească, însă eu eram la rândul meu o fetiţă în tabără la Vasile Roaită.

Este 8 martie. Am cântat, ne-am jucat, am făcut planuri de viitor şi am învăţat câte ceva…
Tortul a fost minunat , comandat la cea mai bună cofetărie din Craiova!
La multi ani pentru mame!

Cuvinte cheie: Anghel Saligny, educatie, Eforie, excursie, rural