Chipuri de azi, chipuri de ieri
Există un gen de emoţie cu totul specifică picturii. Ca şi o poezie sau o bucată muzicală, un tablou trezeşte în acelaşi timp gânduri şi sentimente. Mijloacele de exprimare diferă. În pictură culorile sunt adaptate caracterului, policromia jocului sonor, limbajul tonurilor, este armonizat cu sentimentele, clar-obscurul trezeşte imaginaţia şi misterul, o anumită dispunere a liniilor sporeşte impresia trăită de privitor.
Când priveşti un tablou, mai ales al marilor maeştrii, descoperi o lume şi încă ceva pe lângă. Cu tot efortul înţelegerii tehnicilor picturale, undeva în profunzimea spiritului, rămâi cu uimirea profundă faţă de capacitatea de redare a inefabilului. Pe o bucată de pânză colorată cu dimensiunea de 40 x 60 cm descoperi perspective ce se întind la orizont pe zeci de km, irizaţii ale luminii pe care nu le-ai observat, afli că aerul îţi poate induce stări şi, în portrete, o varietate de caractere pe care nici psihologia nu le surprinde.
“Pictura nu este prea grea când n-o cunoşti, … dar când o cunoşti, … ooo! …atunci e altceva” (Degas).
M-am îndrăgostit în galeriile de pictură, şi nu de opere ca atare. M-am îndrăgostit pentru o secundă de privitor, de cel care trăia aceleaşi emoţii estetice cu mine. Iubirea poate însemna şi a veni în întâmpinarea emoţiilor celuilalt. Priveam la palatul Pitti în Florenţa, mâneca Donnei Velata a lui Raphael; bogăţia materialului, subtilitatea tonurilor de auriu, arabescurile mătăsii căptuşite cu atlas galben, eleganţa degetelor. Am trăit misterul şi l-am înţeles pe moment, ca apoi să îl pierd în faţa Biciuirii lui Isus al lui Piero della Francesca. Am înţeles că pictura răscoleşte sentimente pe care cuvintele le pot exprima vag.
Pictura Renaşterii italiene abundă de portrete cu chipuri de femei care exprimă unicitatea omului. Din portrete ne privesc tăcute fiinţe umane care îşi trăiesc cu intensitate “sinea”; chinuite, liniştite, speriate, infatuate, resemnate, conştiente, enigmatice, senine, vicioase. Veşmintele îşi spun şi ele povestea lor cât şi a personajelor-model pe care se află.
Ochii Mona Lisei privesc cruciş sau noi o privim aşa? Zâmbetul este cinic sau azi mi se pare aşa pentru că sunt într-o dispoziţie proastă? Mâine, când o privesc, îmi zâmbeşte mai afectuos. Mâna dreaptă este aşezată stabil sau acum alunecă? Este evident splendidă prin ce ne transmite!
Am dori să ancorăm în memoria noastră vizuală şi altceva decât tablouri dintr-o expoziţie. Suntem agresaţi zilnic de imagini, iar vocile noastre interioare sunt înăbuşite. Chipurile de pe ecran şi din viaţă sunt “ţipătoare” la propriu. Limbajul trupului este exagerat şi ocupă spaţiu excedentar, mimica feţei haotică. Civilizaţia imaginii ţipă, urlă, se agită şi este lipsită de autentic. Trist este că aceste chipuri nu transmit nimic.
Din galeriile de pictură ne privesc tăcute chipuri de oameni de o eleganţă ce nu vine din frumuseţe, ci din asumarea totală a propriei autenticităţi.
Tăcuţi şi încrâncenaţi ne privesc şi ţăranii din Vîrvorul anului 1932. Chipurile lor ne transmit trăirile lor.
În această sâmbătă, 25 august, ora 17, are loc festivitatea de acordare a diplomelor pentru “Cursul de bune maniere“.
Cum a fost…
