Copiii noştri emigranţi

Am venit din Ardeal cu un copil de trei luni în braţe, suspendată într-un oraş necunoscut şi mi-am îndreptat paşii spre biserica catolică. Nu pentru a mă ruga, ci pentru a fi îndrumată. Guvernanta nemţoaică nu am găsit-o, doar un preot cu ochii blânzi care spuneau „să nu vă fie frică” şi care peste zece ani îmi lua fiul de mână pentru prima împărtăşanie. Am continuat să caut şi am avut şansa să pătrund într-o lume paralelă cu cea reală. Am cunoscut-o pe doamna Scărişoreanu a cărei soţ fusese ofiţer în garda regală, pe doamna Pertz, fosta proprietară a celei mai mari mori din oraş, bătrâne doamne aplecate peste modesta şi dramatica lor existenţă. Încăperi supraîncărcate de lucruri, mai ales mobile vechi, oglinzi prăfuite şi un pian. Toate aceste doamne vorbeau franceza şi germana şi făceau parte din comunitatea germană. Străbăteam un tărâm în afara istoriei în care superbele oglinzi reflectau chipuri de doamne de altădată şi o mare discreţie.

Nu aceiaşi viaţă de înfrângeri au avut-o etnicii italieni. Alungaţi de o aprigă criză economică, friulanii italieni au venit ca muncitori agricoli pe moşiile din Doljul anilor 1883. Au trecut anii, s-au zbătut, au cumpărat pământ, au format aşezări noi. Prin 1959 au trebuit să aleagă între a părăsi România sau a deveni cetăţeni români. Unii s-au repatriat după ce îşi făcuseră aici un rost şi au rămas pierduţi între ţări, neacasă nicăieri.

După 1989, strănepoţii muncitorilor agricoli italieni de pe moşia de la Breasta au părăsit România, repetând peste generaţii halucinanta călătorie a emigraţiei. Îi cunosc pe aceşti tineri. Le-am zărit chipurile indecis frământate înainte de plecare şi deruta mândră când vin de Sărbători. Vor să-şi exprime triumful, dar nu sunt siguri că au ce exprima.

Este Vinerea Mare a Sfintelor Paşti. Clopotele bisericii adună credincioşii. Lumea se făcuse deodată mai mare, neaşteptat de mare pentru o biserică aşa mică. Totul se vedea mult mai limpede ca de obicei, speranţa şi încrederea tinerilor, maturitatea împăcată a adulţilor, oboseala mascată, bătrâneţea asumată. Privesc lungul şir al credincioşilor spre Crucea cu Isus Răstignit şi văd semnele Crucii fiecăruia. Spatele se încovoaie, mersul devine mai legănat, iar capul se apleacă tot mai mult. O solidaritate plină de pace coboară din înţelegerea trecerii noastre prin lume.

Au trecut 30 de ani de când am venit din Ardeal. Zăresc printre chipurile cunoscute pe cel al unei fete devenită femeie şi mamă. Este din comunitatea italiană şi a emigrat „acasă” în Italia. Zâmbeşte cald căutându-şi prietenii şi probabil copilăria. Caut printre credincioşi chipul tatălui ei rămas aici „acasă”, în România. O sfâşiere vecină cu plânsul mă cuprinde când îl văd îngenunchiat în faţa Crucii şi a vieţii. Între speranţa tinerei şi deznădejdea tatălui stătea inutilitatea luptei.

Una din fetele de la Vîrvor are mama plecată la muncă în Italia. A aşteptat-o de Crăciun, dar nu a avut bani să vină, o aşteaptă de Paşti, dar nu poate să vină. Poate la iarnă va veni…

După tradiţie, în ziua de Sf. Paşti „se împarte”, să nu uităm în farfuria cu bunătăţi să punem şi Dragoste.

 Ne întâlnim în ziua de Sfintele Paști la ora 18 cu toții și nu vom fi puțini.

29 Apr 2013

Adaugă un comentariu completand formularul de mai jos