Culorile Marocului

ceutaTanger, Rabat, Casablanca, destinaţii exotice visate şi citite de zeci de ori şi zeci de ani, ce îşi concretizau acum existenţa. Biletul la feribotul cu care urma să traversăm Gibraltarul era una din mărturii. Majoritatea călătorilor erau europeni, feribotul modest, spre murdar, iar strâmtoarea ne dezamăgise pe toţi prin modestie şi absenţa spectaculosului herculean. Oraşul în care am debarcat, Ceuta, enclava spaniolă de 18 km2 pe coasta marocană a Africii, este un orăşel alb, înflorit din albastrul Mediteranei sau al cerului, ba parcă mai albastru era cerul şi mai albe casele şi mai verzi palmierii şi mai parfumaţi leandrii. Nu am văzut în calea noastră, emigranţi africani clandestini care încearcă să forţeze porţile bătrânului continent în emigraţia lor spre mai bine, aşa că euforia noastră era dreptul nostru, de vise îndelung visate.Plecasem dimineaţa din Madrid pe notele pasional spaniole ale muzicii lui Iglesias, iar acum culorile apusului ne îmbrăţişau blând într-o atmosferă autentic europeană. Prietena noastră din Maroc, Hanana, ne suna agasant la telefonul mobil din jumătate în jumătate de oră să ne întrebe dacă am ajuns la graniţa cu Marocul, unde insista exasperant să ne aştepte, dar noi eram visători de vacanţe, uşor euforici, aşa că a început să se însereze când am ajuns în vamă.

Sau că erau mulţi, sau că hainele lungi, albe, din in, erau prea albe în contrast cu tenul măsliniu, sau că era noapte, dar prima impresie de la graniţa marocană a fost că suntem invadaţi de arabi, noi fiind încă europeni şi doar patru. Ne-au înconjurat maşina, noi am blocat uşile fără să înţelegem că ei doreau să le fim clienţi şi să încheiem o asigurare pentru maşină. Am rămas baricadaţi până au renunţat şi s-au îndepărtat. Atenţi şi precauţi, în formaţie compactă, am părăsit maşina cu paşapoartele în mână şi ne-am îndreptat spre primul ghişeu. La acea oră şi în acel moment eram singurii europeni din vamă. Funcţionarul ne-a pus ştampila ce ne permitea să intrăm în Maroc, cu un zâmbet terapeutic, de care, fie vorba între noi, aveam nevoie, şi ne-a poftit la vizita medicală. Era gripă aviară.

Am completat nişte formulare scrise în arabă şi franceză atât de mic că nu am văzut mare lucru şi, ca atare, nu am înţeles nimic, doar că din punct de vedere medical aveam o problemă. În febra agitaţiei, temperatura prietenei noastre crescuse la 37,2o şi nu era posibil să primim viza medicală pentru teritoriul marocan. Ne-am privit disperaţi şi ne-am amintit întreaga istorie a obiceiurilor dragii noastre ţărişoare, aşezată la porţile Orientului. Am iniţiat o conversaţie cu medicul, într-o franceză cu toate timpurile verbale aşezate aiurea, dar de o inspiraţie divină, pentru că verişorul unchiului medicului marocan din vamă absolvise medicina la Craiova.

Ne-am regrupat cu viza medicală obţinută, ne-am urcat în maşină şi ne-am străduit cu dificultate să ieşim din tălăzuirea de oameni cu coşuri, saci, desagi, care se îndreptau spre un obiectiv numai de ei ştiut, trasat de albul „djellbe”-lor marocane.

marocAm îmbrăţişat-o fericiţi şi osteniţi pe Hanana, care părea să ştie prin ce-am trecut şi ne-am îndreptat spre Tetuan. Cartierul de locuinţe, în care urma să locuim, era, spre suprinderea noastră, animat, se bea ceai, se juca domino şi se privea, mai ales spre europenii apăruţi de niciunde. Ca din pământ a apărut un băiat care s-a oferit să ne asigure securitatea maşinii pe tot parcursul săptămânii, în schimbul sumei de 1 euro pe zi. De ce aveam sentimentul neplăcut că suntem permanent urmăriţi? Urma să înţelegem peste câteva zile când, rătăciţi în „suck”, am fost recuperaţi şi puşi la un loc de către vânzătorii marocani cu ochi de vultur care vedeau şi ştiau tot, chiar şi numele prietenului nostru, rostit stâlcit în arabă.

A doua zi plecăm spre Moulay Idris, printre măgari, splendide culturi agricole şi crânguri de măslini sub care grupuri de copii ascultau expunerea profesorilor despre istoria romană şi vestigiile de la Volubilis. Moulay Idris, oraşul sfânt de unde provine întemeietorul primei dinastii arabe a Marocului, dinastia idrissidă, nu este un oraş turistic şi chiar, o perioadă de timp, accesul turiştilor a fost interzis aici. Oraşul, aşezat pe un deal, e alb, cu clădiri apropiate şi lipite unele de altele, fără ferestre, iar dacă sunt de un albastru intens, cu porţi mici  şi străzi pustii, pe care se furişează în tăcere câte o siluetă în „djellba”, spre deosebire de piaţa centrală zgomotoasă, fumegândă de la barbeque, încărcată cu movile de dulciuri ce plutesc în miere şi migdale şi colorată în culori de mirodenii din care guşti întâi culoarea.În oraş nu există posibilităţi de cazare şi nici de a lua masa după ce se închid tarabele din piaţa centrală. În tăcere suntem conduşi într-o casă particulară unde putem mânca, simţi riscul şi aventura într-o altă lume şi o altă cultură. Mâncarea gustoasă, cu pâinea proaspăt scoasă din cuptor, ne este servită într-o cameră centrală în care lumina pătrunde printr-un luminator aşezat în tavan, iar jur-împrejur, sofale cu perne. O cafea excelentă şi aproape moţăim în sunetul suav al unei fântâni interioare, dar din spatele ferestrelor mici, tăiate în zid, cu caroiaj de lemn, se aud şoapte. Suntem în Maroc.

marocUrmărim uliţa îngustă şi pustie ce coboară în piaţa centrală şi zărim pe dreapta un cuptor de pâine asemănător cu cele de la noi, doar pâinile sunt mai mici, multe, în coşuri mari de nuiele. Se deschide o uşă şi, din’năuntru, izbucneşte afară abur, mult abur, bănuiesc că este un „hamam”, aştept, privesc în stânga şi în dreapta şi pătrund înauntru. În camera slab luminată, pe o băncuţă de piatră, stă o femeie într-o cămăşuţă lungă, albă, udă, cu părul despletit, ud şi el. Ochii ni se întâlnesc, vorbele repezi şi stridente mă alungă afară, în plin soare.

În piaţa centrală, vânzătorii îşi încărcau pentru plecare marfa pe măgăruşi. O cutie de carton îmi atrage atenţia. Era plină de voaluri specifice portului marocan. A fost pentru prima dată cand am zărit culorile Marocului pe care nu le voi uita niciodată. Rafinamentul cochetăriei feminine, exersat sute de ani, al femeii care este nevoită prin tradiţie să îşi ascundă formele trupului, se ascundea într-o cutie de carton plină de voaluri: albastru de cobalt, ultramarin, verde smarald, turcoaz, verniluri, ocruri, cele mai minunate nuanţe de roşu, de cadmiu, carmine, Siena şi în sfârşit, culorile de pământ, tot ce urma să vedem când ridicam privirea spre nordul Marocului şi de care ne vom aminti în drumul nostru spre inima galben-cenuşiu-roşietică a deşertului.

8 Jun 2015

Adaugă un comentariu completand formularul de mai jos