De la revoltă la voluntariat

Rodica Mixich

„…Mai bine era pe vremea răposatului, ne descurcam, în magazine nu era nimic, dar aveam frigiderele pline…”, îmi spune, a nu ştiu câta oară, şoferul de taxi. Am obosit sa replic: „…asta în cazul în care trăiaţi pentru a mânca…”. Am traversat o copilărie în care vedeam multe şi nu înţelegeam mai nimic, dar înregistram atmosfera încărcată de spaima coşmarului prin care treceau părinţii noştri: naţionalizări, deportări, arestări în toiul nopţii, denunţuri la securitate. Socialismul se construia, distrugând trecutul, printr-o crimă planificată. La ţară, românii îşi părăseau pământul moştenit de la părinţi. Fugeau în munţi, erau deportaţi, iar cei rămaşi îşi duceau vitele la gospodăriile agricole colective, cu tot cu inventarul agricol. Peste zeci de ani, tot acest sistem construit pe durerea oamenilor era falimentar.

Am traversat o tinereţe în care înţelegerea începea să se contureze, dar nu să se coaguleze. Eram tineri şi tinereţea a fost salvarea realităţii trăite. Maturitatea noastră a fost bolnavă de absenţa alternativelor într-o societate totalitară. Revolta noastră condensată era pueril canalizată împotriva „răposatului”. A venit ziua când Ceauşescu a murit. Ignorând sistemul care a supravieţuit „celui mai iubit fiu al poporului”, ne-am trezit bătrâni şi înfrânţi.

Ascult vorbele pline de patimă ale şoferului de taxi despre vise nebune de egalitate între oameni şi îmi amintesc cele trăite: avorturi septice, raţionalizarea bezinei, alimente pe cartelă, lipsa căldurii, vorbe goale, aplauze, imposibilitatea de a călători în afara lagărului socialist.

O neputinţă devastatoare m-a cuprins la ideea că nu se va schimba nimic şi că în acest război nevăzut, declanşat între nou şi vechi, speranţa se va prăbuşi la mijloc.

Ce pot face?

Ştiam că trebuie să stau drept în faţa propriei întrebări fără a încerca să mă protejez. Acum eram liberă. N-am reuşit să răspund, dar mi-am amintit cuvintele unui preşedinte american care spunea cetăţenilor săi să nu se întrebe ce face ţara pentru ei, ci ce fac ei pentru ţară. Asta îmi confirmă doar că trebuie să fac ceva. Ce puteam eu să fac din postura mea de om modest, fără acces la pârghii de putere? Ce pot eu să fac pe plan social?

Neputinţa îmi reflecta faţa urâtă a trecutului. Răspunsul la întrebare a venit din partea celor care lăsaseră ceva în noi înainte de a pleca într-o lume, poate mai bună. Valori constante şi fundamentale în jurul cărora se formează omul OM.

 

I-am auzit pe ai mei: „să te porţi frumos”, „ăsta e neamul tău”, „să nu minţi”, „să păstrezi tradiţiile şi să le transmiţi”, „să ceri iertare”, „să fi harnic”, „să fi lângă cel necăjit”, „să te îmbraci cuviincios”, „să nu furi”, „să manânci frumos”, să fi cinstit”, „să fi femeie cinstită”, „duminica să aprinzi o lumânare şi să o aşezi în mijlocul mesei în jurul căreia se adună toţi” şi… „să mulţumeşti lui Dumnezeu”. Da, aceste valori erau conservate în noi şi aveam libertatea de a le dărui celorlalţi aşa cum le-am primit!

 

Am început să mă ocup de educaţia câtorva fete din satul în care aveam o casă de vacanţă; ele au adus alte fete şi am format un mic grup. Lângă noi au venit oameni care au adus alţi oameni, odată cu speranţa în valoarea spirituală a omului. A fost o întâmplare frumoasă şi simplă.

 

 

…………………….

”…Dar tu dragă Didi te ai înscris la fizică-chimie ori și cum să faci și să te înscrii să nu te lași pe piele lenoasă numai cu teologia că ai cu mine necaz căci mă învoesc să te țin și acolo ca să cercetezi cursurile regulat. O ai început să înveți căci să nu crezi că iară examenele de teologie să le laș până în februarie că tu știi cât necaz și trudă avem noi cu voi și apoi noi iară cerem dela voi muncă în învățătură, scriem când dai examenele, învață acum și iară învață că astă vară ai umblat acum lasă-te de toate și pe muncă…” (Scrisoarea bunicii mele către fiica ei care studia la Cernăuți – 1929)

11 May 2014

Cuvinte cheie: , , , , ,

Adaugă un comentariu completand formularul de mai jos