Ce vrei să te faci? Intrebarea îi părea uşor absurdă, o speria prin gravitatea cu care era pusă şi apoi, ea nu dorea să facă ceva. Îi era bine la cei 18 ani ai ei, îi era atât de bine încât chiar nu avea chef de făcut ceva, iar faptul că existenţa ei viitoare depindea de acest răspuns îi dădea fiori reci pe şira spinării.

La şcoală învăţa cu mare plăcere ceea ce îi trezea interesul şi curiozitatea, citea pe sub bancă, mai bine zis înghiţea literatură universală la orele profesorilor plictisiţi ca şi ea şi participa la sistemul caritas de copiere la materiile pe care nu le înţelegea şi nici nu se străduia să o facă. Era înconjurată de prieteni preocupaţi de tot ceea ce înseamnă a-ţi face viaţa frumoasă şi, într-adevăr, totul părea a-i face fericiţi, de la cele mai mici gesturi lipsite de importanţă, care deveneau o sursă de bucurie. Când apărea o problemă, o analizau, disecau, studiau şi era a lor, a tuturor, pentru că ei formau un singur spirit numit tinereţe.

La o “plăcintă” sau la o hoinăreală prin oraş discutau aprins, dar nu despre ceea ce doresc să se facă, chiar ocoleau coregrafic subiectul ivit sumbru de undeva, dintr-o întâmplare. Era interesată de cum arată şi mândră de succesele ei, iar un băiat era îndrăgostit până peste urechi de ea, iar ea de dragoste. Era foarte îndrăgostită de dragoste. Inspirată de lecturi, se îmbraca în rochii graţioase, în tonuri pastelate, spre deosebire de verişoara ei, care prefera roşul aprins şi bentiţele pe frunte gen Janis Joplin şi, tot spre deosebire de ea, nu cerea nimic şi era mulţumită cu ceea ce avea. Iar acum se trezea în faţa întrebării obsedante: ce vrei să te faci? Din şirul nesfârşit al ocupaţiilor i-ar fi plăcut să decupeze orice, bineînţeles doar pentru o perioadă de timp. Dorea să se facă grădinar, avocat, moaşă, psiholog şi chiar spălătoreasă, să poată experimenta extremele şi să-şi plângă de milă mai ales că era o certitudine că într-o zi va apărea el, cel ce îi va săruta mâinile albite şi încreţite de apă, cu unghiile roase de leşie.

Pentru a nu da un răspuns ferm şi a ocoli o eventuală explorare serioasă a abisurilor vocaţiilor ei potenţiale, s-a gândit că este bine să se folosească de un răspuns cât se poate de comun. Vrea să îşi facă o familie, să se căsătorească, nu acum, şi neapărat cu un bărbat de o eleganţă perfectă. Înalt, cu ochii albaştri după o serie de pumni aplicaţi adversarului, actorul ei preferat îşi încheia sacoul şi îşi aranja cravata cu gesturi impecabile ce o cucereau devastator. Câtă eleganţă poate sta în închiderea unui nasture la un sacou bărbătesc poate înţelege doar o tânără de 18 ani. Sacoul nu avea buzunare.

Ca în multe alte situaţii, destinul i-a oferit soluţia salvatoare pentru că întrebarea gravă ce ascundea o garanţie a stabilităţii viitorului şi implicit, a fericirii ei, s-a transformat în: ce îţi place ţie să faci? O, era altceva! Însemna că viaţa ei putea să fie o plăcere continuă. Bucuroasă, a întocmit o listă cu tot ceea ce îi plăcea să facă însă, în următorul moment, a fost cenzurată de gândul despre ce ar fi posibil să fie decent, să îi placă şi ce nu s-ar cuveni să-i placă. Era prima femeie din familie căreia i se punea o astfel de întrebare pentru că cele dinaintea ei au făcut ce au trebuit să facă, iar plăcerea ţinea de intimitate  și vise.Aşa că a fost nevoită să întoarcă săgeata întrebării spre ea cu toată sinceritatea. În sufletul ei chircit de spaimă avea ascuns un vis, dar cum să-l mărturisească cînd răspunsul aşteptat de toţi trebuia să cadă greu, serios şi mai ales decent.

***

Era o clădire mare, severă, aşezată chiar pe dealul Feleacului, pe Calea Turzii. Când a împins poarta grea de lemn masiv, pe alocuri distrus de vreme, a liceului de coregrafie, s-a simţit cuprinsă de un curaj cum nu mai avusese niciodată până atunci, ca şi când nu mai avea nimic de pierdut. Curaj să dea consistenţă visului ei sau cel puţin să scape de istovitoarea îndoială pe care nu o putea mărturisi nimănui. Un culoar lung cu multe uşi şi nici ţipenie de om. Din cauza emoţiei, tot ce făcea avea transparenţa cristalului, iar lumina ce intra pe ferestrele mari i se părea diferită ca de obicei. Liniştea, lumina şi aşezarea ordonată a uşilor îi crea o stare de bine şi forţă. Sunetele pianului ce au umplut culoarul i-au părut serpentine colorate. Trebuia să pătrundă în spaţiul acela misterios pentru a afla. A mai deschis o uşă şi în faţa ei era visul, aşa cum îl visase, o încăpere mare, luminoasă, cu parchet lucios, o oglindă ce cuprindea întregul perete şi care acum o reflecta îmbujorată şi speriată, şi un pian, în colţ. A înaintat spre bară si a făcut câteva piruete, un demi plié, un tendu, învăţate la cursul de coregrafie pentru care fusese selecţionată. Sunetele pianului s-au oprit, iar perspectiva întrebării a lovit-o direct în piept:

-Ce cauţi, draga mea?

-Vreau să mă fac balerină.

-Este prea târziu!

Întrebarea care o măcinase până la exasperare, o simţea ca pe un adevăr înfrânt… A înţeles că trebuia să-şi facă datoria ca toate celelalte femei din neamul ei, care au făcut ce trebuiau să facă şi, mai ales, ce „se făcea” să facă. Azi, în rafturile librăriilor, stau una lângă alta cărţi cu titlul şi răspunsurile la întrebarea: ce mi-ar plăcea să fac şi cum să fac ce-mi place?

O văd adolescentă în faţa întrebării „ce îţi place ţie să faci?” şi îi aud răspunsul:

-Îmi place frumosul, muzica, culoarea, mişcarea, cunoaşterea.

-Draga mea, nu poţi să te faci muzică, culoare şi cunoaştere. Cei ca noi, trebuie să fim!

Ne-am improvizat steppere și în ritmul nebun al muzicii am făcut gimnastică aerobică. Vedeți în galeria foto rezultatul efortului Cristianei.