Doctoru’

 

            După ce am terminat de citit o carte bună, mângâiem coperta şi căutăm uneori cu disperare să o păstrăm în amintire cât mai mult posibil.

“La Medelenii” adolescenţei mele idealizate se datorează în mare măsură “doctorului”. El a aparţinut vieţii mele.
Era ora 5 dimineaţa şi prin geamurile întredeschise au început să se audă brusc păsările şi o voce disperată: “Dom’ doctor! Veniţi! Moare mama!”. “Bine, bine!”. În pijamaua cu dungi albastre peste care îşi îmbracă “balon-zaidărul”, doctorul încalecă în grabă bicicleta şi porneşte tăcut, însoţit de omul care ne trezise pe toţi. Fără vorbe, fără explicaţii, fără interogaţii.

Când lumina se face mai mare şi lumea odată cu ea, din bucătărie, pe portativul mirosului de cafea, auzim vocea doctorului care pune la cale meniul pentru prânz.

Merge la spital, merge la bolnavi, vine de la spital şi de la bolnavi, după un orar al trenurilor japoneze. La ora 15 fix îşi îmbracă pijamaua în dungi albastre şi doarme până la 16 fix, când se trezeşte pentru a nu întârzia la contra-vizită.

Era medic într-un mic oraş din Banat şi în toate satele ce se rostogolesc “bogăt” de-a lungul văii Bistrei. “Bine, bine, faci astea două analize, iei medicamentele astea şi vi să te văd peste o săptămână!”. Bolnavii erau şi ei la fel de concişi şi respectuoşi pentru că trei generaţii la rând îi bătuseră noaptea în geam doctorului. Spitalul era viaţa lui, acasă doar “fugea”. Era de o modestie care te copleşea, parcă nu dorea să-l vezi, ci doar să-l primeşti. Se simţea evident stânjenit de laude. Vorbea puţin şi mai mult bodogănea, ca şi preoteasa. În casă, nu îmi aduc aminte ca o conversaţie să se desfăşoare în jurul “cazurilor” doctorului. Seara se culca devreme şi doar pijamaua o îmbrăca mai încet.

Lumea era mulţumită şi de modul în care doctoru’ rezolvase problema recompensei. La fel cum le cunoştea bolile, le ştia şi veniturile. Nu lua de la amărâţi (aici intrau şi bugetarii). În cămară însă se găsea tot ce crease Dumnezeu mai bun pe valea Bistrei. Preoteasa, mama doctorului, organiza acest spaţiu, lucru nu tocmai uşor. Pacienţii ţineau să-i mulţumească într-un fel şi îi aduceau produse: brânză, fructe de pădure, peşte, o pasăre. ţuică. Problema era că ei erau mulţi, iar doctorul UNUL. Îmi amintesc un dialog între preoteasă şi un ţăran:
” – Cocoană, am adus o găleată de brânză pentru dom’ doctor!
- Ioane, avem brânză de nu mai ştiu un’ s-o pun!
- Păi…, io şe mă fac?
- Lasă Ioane, altă dată!
- Cocoană, îi aduc un miel de Paşte de’la, ne-dat la iarbă!
- Bine Ioane! ”
Preoteasa uita, dar Ion niciodată, şi mielul era pe masă de Paşti.

Gândindu-mă retrospectiv, nu conştientizez când doctoru’ intra şi dacă mai ieşea din rolul de doctor. Consulta la întruniri de familie, consulta când se ducea după cumpărături, consulta când mergea cu trenul sau îşi lua benzină, consulta, vorbea cu oamenii bolnavi şi îi îndruma.

Omul care stătea între moarte şi fiinţă nu îşi putea exprima sentimentele. Era de o stângăcie copilărească. Minunata lui soţie a înţeles că faptele sunt mesajul tăcut de iubire şi dăruire al doctorului.

 

 

S-au făcut doi ani de când desfăşurăm activitatea voluntară de educaţie prin cultură în mediul rural. Sperăm că, cu ajutorul bunului Beniamin Chircan, să formăm şi un grup de băieţi.

Cu ocazia aniversării nu dorim să pierdem prilejul să mulţumim celor care ne-au sprijinit: Leonard Macsut, Adi Voinea, Lia Cara, Toma Rădulescu, Rodica Popescu, Marius Dobrin, Vlad Voiculescu, Nicu Tabacu, Robert Kellner.

21 May 2013

Adaugă un comentariu completand formularul de mai jos