Imediat după 1989 am cumpărat o casă la ţară, cu două camere şi toate acareturile din curte. După vreo doi ani vine fostul proprietar, un ţăran de frunte, să-mi ceară grapa. Grapa lui pentru mine era fier vechi şi acţionasem ca atare.
-Tudor, dar pentru ce îţi trebuie ruginătura aceea de grapă?
-Doamnă, ne-a dat pământul înapoi şi nu avem cu ce-l munci!
Pământul ţăranilor fusese luat la colectivizare cu tot cu inventarul agricol, iar acum era înapoiat fără nimic pe el. Îmi răsună dureros în urechi (era prin ’93) blestemul aruncat asupra pământului primit de către Anica şi Mărin care încercau să-şi improvizeze o căruţă cu care să-şi aducă recolta acasă. Acelaşi blestem, când dintr-o pensie mizeră trebuiau să plătească aratul ce depăşea de trei ori pensia.

Odată cu grapa lui Tudor, la instaurarea regimului comunist, au fost luate din curte animale, maşini agricole, pământuri, păduri, livezi, arse cărţi, naţionalizate locuinţe, ardeleni bătuţi crunt pentru aur, preoţi închişi fără vină, intelectuali omorâţi…
Doamnele şi-au ascuns eleganţa, violoniştii viorile şi înţelepţii neamului, înţelepciunea.

Atunci am venit noi pe lume. Într-o lume cenuşie în care frica îţi ţiuia în urechi continuu. Tăcerea a fost modalitatea de a supravieţui.
Noi am învăţat tăcerea de la ai noştri.
Pe bucăţica mea de viaţă, BUNA continua să facă dulceţuri cu fustiţă de celofan şi să creeze aparenţa că nu se întâmplă nimic.
Îmi ascut auzul şi surprind o discuţie în casă despre un avocat care s-a întors de la „canal”. Ce-o fi asta „canal”?
Sunt în rochiţă scurtă albă, printre steaguri roşii, este 1 mai şi strig cu bucurie: „R.P.R. – U.R.S.S., sunt pe veci prietene!”.
O viaţă dublă, un joc dublu.

Aflu azi că în 1956 se făceau arestări în rândul liceenilor şi înţeleg dragostea şi, mai ales, tăcerea BUNEI.
În plină maturitate descopăr cu surprindere că nu am „origine sănătoasă”. Neam de preoţi bănăţeni, moţi din Ţara Moţilor şi multă trudă pentru a trimite copiii la şcoli înalte. Buna a murit la scurt timp după ce ne naţionalizaseră casa şi era fiică de „moţ” ce făcea „ciubere” în munţii Apuseni.
În 1992, Tudor, un ţăran năpăstuit de comunişti, îşi căuta grapa şi speranţa în curtea noastră, iar părinţii noştri, cu mâinile tremurânde, scoteau din sertare hîrtii zdrenţuite şi îngălbenite, hârtii pe care noi, generaţia anilor ’50, nu le văzuserăm niciodată. Erau acte prin care regimul instaurat în 1948 le lua oamenilor casele, cărţile, pădurile şi grapele din curte…

La rândul nostru, cu greu povestim tinerilor cum a fost: fără căldură, cu o raţie de 5 ouă şi un pachet de unt pe lună, cu multe avorturi septice…

După 1989 am învăţat, odată cu copiii noştri, ce înseamnă libertatea, dar frica a rămas acolo, în noi, face parte din noi, am crescut odată cu ea.
Îmi amintesc de Buna şi nodurile se desfac şi din ele răsar flori şi lacrimi…

 

 

Plecăm într-o excursie la Orşova şi de acolo cu vaporul pe Dunăre. Mă strădui să mergem în fiecare vacanţă undeva. Anul trecut am fost la Bucureşti. Aseară am văzut împreună cu fetele filmul „Romeo şi Julieta”.