Îmi adusesem cu mine să citesc tot ce aveam în bibliotecă despre pelerinajul spre Santiago de Compostela şi motivele spirituale care te îndeamnă să porneşti la acest drum. Am citit mărturisirile pelerinilor despre drumul spre sine sau Camino interior în care îţi redescoperi umanitatea atât de încercată de ritmul alert al prezentului. După 800 km şi o lună de mers pe jos îţi regăseşti propriul corp şi înveţi să îl respecţi, înveţi bucuria şi încrederea în oameni, mirarea şi jocul, valoarea întâlnirii în solitudinea drumului a unui semen care îţi urează sincer Buon Camino.

În această stare de spirit, experienţa stranie pe care am trăit-o săptămâna trecută, m-a constrâns brutal să meditez, adică să cuget adânc şi să ies din cugetare mai confuză decât am intrat şi cu mult mai multe nedumeriri.

Prima oară am văzut-o la bazinul de înot, de altfel era imposibil să nu o observi, atîta bucurie împrăştia în jur. Era suveranul apei. Spre deosebire de ea, măştile din bazinul de înot neglijau faptul că înotul poate fi şi altceva decât un exerciţiu fizic, iar deplasarea banală în alt mediu decât cel zilnic poate fi o mică sărbătoare. Că înaintarea în apă poate fi activ cuceritoare, dar poate fi abandon şi plutire, iar „plutirea” este forma de desprindere de realitate. Voluptatea înaintării în apă poate fi neglijată sau savurată, iar ea o savura din plin ca pe o bucurie simplă, autentică. Profesorul de înot a avertizat-o că este încălcată „restricţia”, iar ea s-a retras tristă într-un colţ al bazinului de înot. Măştile au reluat mişcările banale şi ritmul susţinut al exerciţiilor fizice, cadenţa recuperării mobilităţii unei articulaţii.

Am văzut-o ulterior în restaurantul hotelului. Eram la masa de seară şi orchestra interpreta o melodie. Nu s-a aşezat la masă, ci a năvălit pe ringul de dans cu aceiaşi bucurie, de astă dată cuprinzând muzica cu braţele. Dansul ei nu era o formă de distracţie, nici de stăpânire a vreunui ritm arhaic, ci o exteriorizare emoţională, era un dans al sufletului. Şi de astă dată seducţia nu consta în mişcările ei, care nu erau întotdeauna armonioase, ci în pura bucurie a mişcării în ritmul muzicii.

Evident obosită, a părăsit ringul de dans şi cuprinsă de o emoţie copleşitoare, s-a îndreptat plină de încredere spre prima persoană ieşită în cale, pe care a îmbrăţişat-o cu neobişnuită afecţiune. S-a întors cu 180^o spre masa mea şi m-a cuprins în braţe:

-Tu eşti…
-Rodica…
-…eu sunt Giorgiana.

Simplu, atât de simplu că am rămas mută. Eu sunt Giorgiana, tânăra cu sindrom Down. Un accident ce nu poate fi explicat de ştiinţă, un cromozom în plus şi atât, exact ca la zaruri. De la masa mea a zburat la alta, împrăştiind nu stropi de apă ca în bazinul de înot, ci îmbrăţişări. Oamenii din restaurant, la început stingheri, începeau să zâmbească cald şi ne-am trezit zâmbind toţi la unison şi privindu-ne cu drag.

Sub influenţa lecturii mi-am amintit de înţelepciunea dobândită după 800 km de mers pe jos spre Santiago. Datorită tinerei cu sindrom Down experimentam agapa creştină şi sărutarea păcii. Aceşti oameni nu suferă de o boală, ci sunt fiinţe speciale care fac lucrurile altfel decât noi, îşi exprimă liber emoţiile şi îşi riscă încrederea, calităţi pe care noi l-am pierdut. Afecţiunea Giorgianei se îndrepta spre toţi şi părea universală.

Oare cum explici unui astfel de tânăr că oamenii se nasc buni, cu capacitatea de a dărui şi a se dărui, dar că, pe măsură ce câştigă experienţă de viaţă, devin răi.

Am căutat-o din priviri pe cea care eram convinsă că îi este alături şi nu numai. Pacea de pe chipul mamei era cea pe care o căutau pelerinii mergând 30 km pe zi în soarele arzător din meseta spaniolă. Câte priviri curioase, jignitoare, dispreţuitoare, nu a îndurat mama până a reuşit să privească dincolo de…

Lecţiile pe care le înveţi pe Camino sunt răbdarea, prietenia, simplitatea, gratitudinea şi liniştea, dar celelalte lecţii pe care le primim zilnic…?!

-Tu eşti…
-Rodica…
-…eu sunt Giorgiana…, tânăra cu sindrom Down.