Întrebări fără răspuns

Am descoperit Il Camino din cărți: El Camino de Judit Pelea, Camino a lui Shirley Mac Laine, Jurnalul unui mag a lui Coelho. În toate se povestește despre pelerinajul la Santiago de Compostella. Se descriu stări, obstacole, dar răspunsul clar la întrebarea ”de ce ai face azi un astfel de drum?”, nu îl primești.

mixich1Aceeași întrebare fără răspuns o poți pune unui temerar care părăsește scaunul din fața calculatorului și pleacă în Nepal, riscând să se târâie amețit și fără suflare pe Annapurna, până la 5416 m. Dorință de aventură sau testarea limitelor fizice?

În copilăria mea ne petreceam sfârșitul săptămânii cu ”ranița” în spate pe drumul anevoios spre cabana Pietrele și împrejurimi. Era o aventură plăcută care te lăsa fără puteri.

Ce îl determină pe om ca, în ciuda efortului fizic dus uneori la extremă, să pornească pe drumuri ce îi depășesc puterile? Pasiunea pentru ceva este atât de aproape de suferință?

Tainele nu se dezleagă de pe mal.

Am plecat cu mașina pe Il Camino pentru a ne convinge, cu speranța că într-o zi vom îndrăzni.

Perioada de glorie a pelerinajelor a fost cea a evului mediu, mai cu seamă spre Ierusalim, Roma și Santiago. Camino de Santiago, Il Camino, este un drum de pelerinaj de 830 km, care parcurge peninsula iberică de la est la vest. Începe la Saint Jean Pied du Port, în Pirineii francezi și se termină în Santiago de Compostella, punctul final fiind catedrala barocă ce îi poartă numele. Drumul este străbătut, de către pelerini de vreo 1300 de ani. Numărul celor care parcurg Il Camino a crescut semnificativ în ultimii ani, iar din 1987 acesta este declarat ”Drum Cultural European”. Astăzi, când tindem să ne deplasăm tot mai puțin pe jos, care ar fi motivul unei astfel de călătorii? Pentru că, pentru a parcurge Il Camino, înseamnă sa mergi pe jos 830 km.

mixich2În trecutul creștin omul era văzut ca pelerin în această viață și definiția lui era de homo viator. În evul mediu englezii traversau Canalul Mânecii, francezii Alpii, italienii Pirineii și orice obstacol, în speranța iertării păcatelor. Se spune că drumurile de pelerinaj ar fi creat cultura europeană. Itinerariul clasic spre Ierusalim trecea de-a lungul Rinului și Dunării, traversa câmpia Panonică, trecea prin Belgrad, Sofia, Adrianopol, Constatinopol, Asia Mică, până ajungea la Ierusalim; cei din sudul Franței traversau Alpii, nordul Italiei, până la Bari și Brindisi, de unde se îmbarcau și ajungeau la Durazzo și Ochirida. Pelerinii spre Roma admirau catedrale celebre, unele în construcție, ruinele antice și erau adăpostiți în aziluri pentru pelerini susținute de papalitate sau de persoane particulare. Din nord, spre Roma se putea alege ruta Aosta, peste pasul St. Bernard, sau ruta Susa, peste Cenis. S-a dezvoltat o întreagă rețea de servicii care să susțină pelerinajul, inclusiv spitale, și exista chiar un ghid al pelerinului în care erau descrise siturile prin care se trecea. De frica hoților și din multe alte motive, pelerinajele se făceau în grupuri mari, de obicei conduse de un preot.

Cu certitudine, nu sentimente religioase mobilizează pelerinul modern, poate cele culturale sau sprituale. Azi, pe Camino, pe drumul spre Santiago, se pornește singur. Drumul spre ”sine” se face de unul singur. Așa i-am văzut, singuri, rareori câte doi. În ghidul de azi, preocuparea este pentru echipament și cazare, iar documentarea pentru aspectul cultural este opțională. Însă, pe măsură ce kilometrii sunt parcurși, pelerinul secolului XXI se identifică cu pelerinul evului mediu. La capătul drumului nu îți sunt iertate păcatele, ci ți se îmânează o compostella, adică o hârtie care face dovada că tu, cetățean în secolul XXI, ai ales să mergi pe jos 830 km. Se spune că pelerinajul începe în inimă, acolo unde pelerinul simte chemarea drumului. Drumul este asociat cu transformarea, dar înseamnă și fuga, îndepărtarea de ceva.

mixich3Numărul pelerinilor a crescut semnificativ în ultimii ani. Zbori spre Pamplona, ajungi la Saint Jean Pied du Port, un orășel modest din Pirineii Franței, și cauți o tutungerie în care ți se înmânează un ”credencial” care îți permite accesul la locurile de cazare de pe drum. Apoi pornești la drum. Singur. Întâlnești oameni cu care socializezi, sau nu, ești liber. Poate că spaima de necunoscut te învață camaraderia, sau nu. Vechile adăposturi pentru pelerinii evului mediu se numesc azi alberque, iar aici poți dormi în schimbul unei sume modice și a ștampilei puse pe ”credencial” la adăpostul anterior de pe traseu. ”Alberques” sunt curate, dar cu multe paturi și cu oameni de toate felurile și naționalitățile. Oamenii pot fi amabili, sau nu, dar după atâtea ore de mers pe jos poate că înveți bucuria de a avea un acoperiș deasupra capului. Când m-am apropiat de un astfel de adăpost, eu nefiind pelerin, am fost imediat politicos alungată. Nu m-am întristat, chiar dinpotrivă. Este atât de mult spectacol în viața noastră și suntem atât de puțin autentici, încât am uitat cine suntem cu adevărat. Traseul este marcat cu săgeți galbene. Pentru orice greșeală în orientarea ta, plătești cu ore de mers. Greutatea rucsacului este calculată la gramaj, iar mâncarea este cumpărată pe parcursul drumului la prețuri mici. Poți să trișezi, să dormi la hotel, să mănânci la restaurant, dar pe Camino nu se trișează, altfel de ce l-ai face?! Pentru o hârtie fără importanță, emisă de biserica catolică din Galicia? Am zărit la Astorga un domn gras care nu-și mai putea căra rucsacul și își improvizase un cărucior pe care îl trăgea legat cu o eșarfă legată de brâu. Cei care au făcut Drumul povestesc că reînveți că a călca cu piciorul pe iarba moale și răcoroasă este o favoare binecuvântată.

Pelerinul din Evul mediu era îmbrăcat într-o pelerină, cu o pălărie pe care era prinsă scoica Sf. Iacob, însemnul pelerinului spre Santiago, o tărtăcuță pentru apă, și un toiag în mână. Pelerinul secolului XXI este la fel. Strictul necesar. Toți își văd de ”drumul lor”, iar pe tine, om obișnuit, nu te văd și, poate că pentru un timp, au lumea lor, în care valorile sunt cele pe care umanitatea le conservă de două mii de ani.

mixich4La sfârșitul drumului, în piața mare din fața catedralei din Santiago, se întâlnesc pelerinii care au reușit să ajungă până aici. Nimic ceremonios, pentru că contează drumul și nu destinația. În fiecate zi, la ora 12, se oficiază o liturghie pentru pelerini, când o cadelniță uriașă, vestitul botafumeiro, sfințește locul și pelerinii. În biserică, băncile sunt pline de pelerini, în bermude, prăfuiți și transpirați, femeile fără urmă de cochetărie, cu rucsacurile trântite pe jos. Se predică în toate limbile europene, iar o călugăriță face bilanțul: azi au sosit 3 pelerini români, 12 polonezi, 20 francezi… Tu traduci: au învins și s-au regăsit profund umani, 3 români, 12 polonezi, 20 francezi… Preoții sunt peste tot, săritori și zâmbitori, extrem de respectuoși față de pelerini.

Dintre cele trei mari catedrale ale creștinătății europene iubesc Santiago de Compostella pentru că aici am simțit că truda preotului pe drumul lui se împletește cu truda omului pe drumul său. Și, din respectul reciproc pentru efortul fiecăruia, rezultă o minunată fraternitate pe care o poți trăi doar aici.

 

 

Adi şi Alina au gătit pentru fete şi împreună cu ele. Tineri, personalităţi publice ce fac voluntariat la Varvor. Mă întreb pe drept cuvânt; unde sunt cei din generaţia noastră?!

24 May 2015

Adaugă un comentariu completand formularul de mai jos