La un moment dat vârsta nu defineşte numai un statut de independenţă, dar şi de respect. Un dig în stare să întrerupă curgerea şi să acumuleze substanţă, aşa ar trebui să fie vârsta când amintirile au zeci de ani. La fel ca într-o pădure bătrână, când trunchiurile şi crengile nu se mai înalţă patetic spre cer, ci, împletindu-se şi arcuindu-se, închipuie galerii, arcuiesc bolţi pline de mister, formând alei neştiute. Apusul asumat cu înţelepciune.

Subtilitatea concluziilor, rafinamentul observaţiilor, lumea înţeleasă prin propria experinţă sunt atribute cu nimic mai prejos decât verva mentală, spontaneitatea şi umorul minţii tinere.

„Când suntem bătrâni din toată inima, autentici în fiinţa noastră, în adevărul prezenţei noastre cu tot ce e în ea gravitas şi excentricitate, asta se răsfrânge, în direct, asupra binelui public şi, prin asta şi asupra binelui tinerelor generaţii. Ceea ce face din bătrâneţe o ocupaţie permanentă („a full-time job”) din care nu ieşi niciodată la pensie” (Andrei Pleşu).

Mulţi vârstnici pendulează între melancolie şi iritare.

De ce am fi iritaţi? Buna dispoziţie, se spune că este disciplina interioară minimă pe care se poate întemeia înţelegerea lumii. Buna dispoziţie este şi un apanaj al politeţii faţă de lume, de cărţi, de oameni, de convorbiri. Puţini oameni de 60 de ani sunt bine dispuşi şi majoritatea sunt rău dispuşi. Rău dispuşi? Faţă de cine şi faţă de ce? Am primit fiecare de la viaţă ceva bun sau mai multe „bunuri”. Suntem rău dispuşi vis-a-vis de a dărui? Rău dispuşi vis-a-vis de a ne retrage şi a ceda locul?

De ce am fi iritaţi? La 60 de ani se presupune că am acumulat material cultural, spiritual, profesional şi suntem oameni cu forţă sufletească (iar dacă nu am realizat, oricum nu mai avem timp să o facem). Am primit de la viaţă atâtea…, ce ne rămâne de acum încolo este să dăruim.

 

Privesc poza celor trei tineri jurnalişti. Debordează de încredere şi bună dispoziţie. Speră să schimbe lumea aşa cum am sperat şi noi când eram ca ei. Să-i lăsăm să spere, iar dacă speranţele lor vor fi înşelate, va fi la fel de bine. „… dacă eşti fiul risipitor eşti pus în criză pentru risipirea din tine. Fiul risipitor n-ar fi plecat în lume (spune Constantin Noica) dacă îşi întâlnea la timp învăţătorul, dacă eşti fratele fiului risipitor vei fi pus în criză pentru cuminţenia ta. Fratele fiului ar fi plecat în lume, dacă întâlnea un învăţător…”.

 

A apărut la editura Humanitas cartea „America povestită unui prieten din România” de Martin S. Martin. Autorul, cu numele real Martin Constantinescu, a fost cardiolog la spitalul Fundeni din Bucureşti (discipol şi student al profesorului Dan Setlacec). În anul 1985 a emigrat în SUA.

Pentru mine, ca şi pentru alţii, democraţia este aproape identică cu SUA. Aflu din paginile cărţii că nu este chiar aşa. În primul rând, Constituţia americană nu a fost schimbată de la data adoptării ei în 1787 şi până astăzi. Oamenii care au înfăptuit „revoluţia americană” au gândit o Constituţie care să asigure naţiunii o libertate adevărată, independenţă, putere, glorie şi succes. Ei au privit democraţia cu suspiciune. Au suspectat orice formă de guvernământ în care majoritatea are puterea (dictatura majorităţii). Ca formă de guvernământ, SUA sunt o uniune de state cu aceeaşi constituţie şi care alcătuiesc o republică. În documentele fundamentale ale SUA nu există cuvântul democraţie, iar Thomas Jeffersson s-a exprimat astfel: „democraţia nu e nimic altceva decât legea unei bande în care 51% din cei implicaţi pot lua drepturile celorlalţi 49%”.

Nu am de unde să ştiu dacă lucrurile pe care le-am scris vor face plăcere cuiva, ştiu însă că am făcut asta cu deplină sinceritate, mai ales faţă de mine personal. Am fost major de sinceră, încât îmi permit să spun că eu în 9 decembrie imi voi întreba fiul: tu cu cine votezi? Şi eu voi vota la fel ca tine, pentru că tu vei trăi în cetate şi nu eu, eu voi fi lângă!

 

Căldura şi lumina Soarelui conservată în culoare. Frunze şi dovleci la Vîrvor.