Trecem grăbiți prin propria noastră viață, înveliți în propriile noastre griji, ca într-un nor. Drumul firesc al vieții duce spre după amiază și apus. Suntem obligați la un moment dat să gândim realitatea ultimă, iar ei, tinerii de lângă noi încep să aștepte de la noi un caracter și un destin conform imaginii pe care ne-am creat-o sau ne-a fost creată de alții. Oricum suntem datori necondiționat propriei noastre imagini. Ei, copiii adulți sunt ființele minunate de lângă noi pe care cu trecerea vremii îi înduioșăm nostalgic sau îi revoltăm acut prin note false.

Idealul imaginii noastre trebuie să oscileze între reținerea agreabilă, veselia inteligentă,  evitarea pericolului moralizator, vocea catifelat-alto și o excelentă informare. Într-un cuvânt să strălucim. Există posibilitatea supraviețuirii prin farmecul amintirilor și contemplarea sentimentală a trecutului, dar atunci nu mai strălucești ci devii patinat. Cat despre momentele dramatice ale trocului inter-generațional poți spune doar că noaptea a cuprins inima.

Vine o vârstă când îți câștigi libertatea de a nu mai aștepta nimic de la nimeni și când ai timp să scormonești în cele mai adânci unghere ale lumii tale interioare unde este posibil să găsești lucruri surprinzătoare.

Personal, prin cotloanele eului am descoperit cu surprindere, ca și cum ar fi un cadou al sorții, plăcerea de a fotografia. Văd prin obiectivul aparatului lumea mult mai frumoasă, chiar pot spune surprinzător de frumoasă.

 

 

Am citit undeva că viața omului începe prin a fi un sistem anarhic de speranțe și sfârșește prin a fi un sistem organizat de amintiri.

Cei ce ne fac să nu regretăm că suntem sunt ei, copii noștri. Relația delicată între copiii adulți și părinți o găsim descrisă interesant în “Pășind pe coji de ou” de Jane Jsay. Este o frază aici în care autoarea ne spune “… ascultându-i pe copiii adulți vorbind despre părinții lor, mi-am dat seama cât de mult ne iubesc și cât de tare își doresc să evoluăm și să ne transformăm odată cu ei…” Pe copiii noștri adulți îi iubim până la capăt cu toată vulnerabilitatea noastră accentuată de vârstă.

Una din fetițele de la Vârvor, Bianca Badea, cea cu floare în păr și în clasa a II-a la școală, are o dilemă: “nu pot să mă decid, să mă fac polițai sau chirurg…”

Poate o ajutăm noi, iar primul sfat vine de la un profesor cu mult har și experiență: “să spuneți adevărul pentru că dacă mințiți, trebuie să inventați mereu alte minciuni care să semene cu minciuna inițială și să nu furați pentru că numai așa puteți dormii liniștiți…” Sfaturile acestea cred că sunt mai degrabă pentru noi.

Cred că este obositor să “pășești pe coji de ou” așa că în această sâmbătă ne relaxăm zburând spre Amalfi, în Italia.