O călătorie în centrul pământului

mixich1Mons Silvus în Evul Mediu, Mons Servinus mai târziu, Monte Cervino pentru italieni, das Horn pentru localnici, Matterhorn rămâne cu cei 4478 m înălţime cel mai admirat munte din Europa. Forma lui piramidală şi alpiniştii morţi în încercarea de a-l cuceri completează imaginea acestui vârf din Alpi. Ar fi cinism curat să povestesc de ce nu mi-a plăcut acest loc atât de unic şi admirat. Poate pentru faptul că eşti prea insistent îndemnat să priveşti: priviţi în dreapta, acum în stânga, wow ce frumos! Este exclusă magia propriei descoperiri care aduce un parfum aparte oricărei călătorii. Oricât de bătute ne-ar fi cărările, ne dorim sa fim exploratori, iar Matterhorn-ul este cucerit complet. Calea ferată pentruZermatt a fost dată în funcţiune în 1891, din 1898 funcţionează o altă cale ferată ce te duce până la 3100 m, la Gornergrat, iar spre celelalte vârfuri eşti plimbat cu telecabina. La cabana de la Hörnlihütte lume multă şi agitaţie mare.

mixich2Însă… la Chamonix-Mont Blanc am rămas înmărmurită în faţa celui mai mare gheţar alpin din Franţa, Mer de Glace, cu o întindere de 7 km, situat pe partea de nord a Mont-Blanc-ului. Ceva asemănător văzusem în lucrarea Călător pe marea norilor a pictorului Caspar David Friedrich. Aşa că am stat ascunsă în spatele romanticului personaj al lui Friedrich, de frica văzutului, iar când am îndrăznit să scot capul, Marea de Gheaţă era fără zăpadă, fapt care ar fi idealizat pe cât posibil o imensă vale glaciară, prin care curge un gheţar. Specialiştii ne spun că viteza de curgere e apreciabilă. De pe faleza de unde eram desemnaţi să privim şi care era punctul terminus al trenului spre Montenvers, se vedea o nesfârşită vale, amestec de gheaţă cu pământ, loc în care nici prin gând nu îţi trecea să te proiectezi nici ca un punct. Norii care acopereau orizontul în acea dimineaţă nu îţi permiteau speranţa albastrului. Zice-se că iarna totul este acoperit de zăpadă, nu se zăresc nici tunelele de sub gheaţă ce colectează apa pentru o hidrocentrală, iar schiorii valsează în cristiane ca, după ore de plutit pe schiuri, să oprească în Gare de Montenvers.

mixich4Când am citit Călătorie spre centrul pământului şi eram mică, am visat că o astfel de călătorie o să fac şi eu odată, îmbrăcată în rochie lungă, cu o umbrelă şi un sac de voyage. Aşa s-a şi întâmplat, dar înainte a trebuit să ascult cântul călugărilor din Numele trandafirului al lui Eco şi să mă documentez asupra strategiilor militare, lucru absolut neplăcut. Pe toate le-am trăit la Saint-Maurice, în cantonul elveţian Valais, la 30 km de Montreux. Sub un perete de stâncă, sprijinită de el şi în acelaşi timp zdrobită de el de câteva ori, se ridică cenuşie şi străveche abaţia Saint-Maurice d’Agaune. Când deschizi uşa grea a celei mai vechi mănăstiri din Europa de Vest a cărei construcţie a început în anul 515 sub regele Sigismund cel Sfânt, nu eşti tocmai în apele tale. Istoria locului se pierde undeva în secolul al III-lea, când a avut loc martiriul unui negru teban pe nume Maurice şi al  camarazilor săi creştini din armata romană ce tocmai traversase Alpii. Biserica actuală, una din multele reconstrucţii, este din secolul al XVII-lea,  iar turnul clopotniţă, din secolul al XI-lea. Un vas sacerdotal datat secolul I î.Cr. şi o casetă inscripţionată din secolul al VII-lea argumentează istoria încărcată a locului. În biserica înaltă şi întunecoasă se aud vocile psaltice ale călugărilor. Laus perenis, cântări fără oprire, zi şi noapte, aşa cereau canoanele bine stabilite ale abaţiei şi urmate sute de ani cu disciplină şi perseverenţă. Feţele călugărilor se zăresc cu greu din scaunele înalte de lemn lustruite de timp şi caznă, iar la sfârşitul liturghiei, ‘fraţii’ cu scapular alb părăsesc fantomatic altarul pe o tainicăuşă laterală. Se face linişte, o linişte  profundă, greu de suportat. Treci pragul bisericii, laşi împovărata istorie în urmă şi eşti ‘azi’. O, nu, eşti în anul 1863.

mixich3În acest an, profesorul canonic Eugen Gard de la mănăstirea Saint-Maurice iniţiază organizarea unor excursii la o peşteră din apropiere, cu scopul de a aduna fonduri pentru orfelinatul de pe lângă mănăstire. Ba mai mult, convinge nişte antreprenori locali să cumpere locul, convins de  potenţialul lui turistic. Canonicul a avut mare dreptate, iar curiozitatea exploratorilor a crescut vertiginos. Sub pământ, de la 77 m înălţime, cade o cascadă ce formează un superb şi romantic lac subteran. În 15 august 1864, de ziua ‘Adormirea Maicii Domnului’, peştera a fost deschisă pentru public. Călugăriţele ordinului St. Mauriceau numit-o Peştera Zânelor, La Grotte aux Fées. Doamnele în rochii lungi şi sac de voyage o vizitau, iar în cazul în care galeria de acces era inundată erau purtate pe braţe de ghizii locului. F. Maret, cizmar, a locuit 41 de ani într-o încăpere lângă peşteră şi a fost unul din ghizii cei mai apreciaţi. Un canonic de la Colegiul mănăstirii devine personaj în romanul Comoara din insulă. Un spectacol natural merveilleux lasă libertate totală imaginaţiei chiar în a zări printre picăturile de apă zâne efemere. Se întâmplă însă ca nivelul lacului să se ridice până la bolta peşterii şi să îşi schimbe înfăţişarea şi numele în Styx.

Pentru a salva zânele şi peştera a intervenit armata. Ce căuta armata la Saint-Maurice? Elveţia are regiuni fortificate, iar defileul format de Rhone şi stânca de calcar de peste râu au favorizat construcţia acestor fortificaţii ce fac parte din Apărarea Naţională a Elveţiei. Aceste fortificaţii au fost planificate ca o suţinere militara de artilerie în cazul trecerii duşmanului pe podul de peste Rhone. Fort de Cindey a fost construit între 1941-1946, are galerii în stâncă cu posturi de observaţie, poziţii de artilerie şi infanterie şi… este conectat la Peştera Zânelor. Fragilitatea idealismului a fost învinsă de pragmatism aşa că armata elveţiană a impermeabilizat solul galeriei, a electrificat peştera şi a montat scări fixe de susţinere. Fortul a fost dezactivat în 1995 şi poate fi vizitat.

15 Sep 2014

Adaugă un comentariu completand formularul de mai jos