Noi, trăitorii în urban, ştim cât de fascinaţi am fost în copilărie de viaţa de la ţară. Totul era privit idilic. Dimineţile zgomotoase învăluite de rouă şi viaţă, amieze încremenite cu soare portocaliu ce nu luminează, ci arde, şi serile binecuvântate cu miros aţâţător de grajd şi lemn ars.

Ne place să ne imaginăm viaţa la ţară mult mai frumoasă decât a fost ea vreodată.

“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” spunea poetul filosof Lucian Blaga.

Povestea vieţii lui nea Ioniţă de la Vîrvor vine din veşnicie ca şi cea a lui Ion Creangă. “Am copilărit într-o casă cu două camere, într-una se gătea, în cealaltă dormeam douăsprezece persoane “de-a curmezişul”. Deşi eram săraci, aveam bucate, vaci, boi, oi, nu duceam lipsă de nimic. M-am dus la şcoală la opt ani pentru că a trebuit să stau acasă cu “gemenii”, eu îi legănam, iar dacă cădea vreo unul îl puneam la loc în postavă ”. La 15 ani, după două săptămâni de ucenicie într-un atelier din Podari, nea Ioniţă a început să facă “cipici” cu talpă de anvelopă. A avut clienţi, a câştigat bine şi la 20 de ani a început să caute nevastă. Măria a avut “ţoale”, două pogoane de pământ şi a fost fată cinstită.

Cum se demonstra asta ? Dimineaţa, mireasa arăta cămaşa de noapte soacrei, iar aceasta umplea un ulcior cu ţuică (colorată cu roşu sau cu cenuşă), îl înfunda şi îl ceruia. Nuntaşii se duceau cu ulciorul la părinţii fetei şi… se bucurau sau cereau despăgubiri.

Mai multe regimuri politice au traversat viaţa lui nea Ioniţă. A pierdut un frate în război, l-au înmormântat la Bucureşti, nu au aşteptat să vină familia de la Vîrvor pentru că “se împuţea”. I-a murit şi fiul, dar nea Ioniţă a rămas acelaşi : un ţăran harnic, chibzuit şi cu mâini de aur.

Pentru copiii noştri, aceia născuţi la oraş, viaţa la ţară a rămas la fel de idilică: o bucurie cu atât mai împlinită cu cât e mai fără motiv.

Casa de la Vîrvor este cu două camere ca şi cea a lui nea Ioniţă, dar în ea ne-am petrecut weekend-urile şi am trăi idilic.