Okonomiyaki

Pe culoar stăpânește o liniște nefirească unui cămin studențesc. Scanez cartela camerei pentru ieșire și mă trezesc în stradă, pe trotuar. Sunt în Bloomsbury cel dominat de British Museum și University of London, de viața boemă a grupului cu același nume de artiști, designeri și scriitori, de figura lui Charles Dickens și a personajelor sale cenușii și triste. Plouă mărunt. Majoritatea clădirilor din zonă sunt în stil georgian. Bric-alb, alb-bric rupt de lemnul verde-mușchi al vreunui pub din secolul al XVIII-lea, cu firma scrisă specific vremii. La primele ore ale dimineții străzile sunt pustii, câte o siluetă neagră cu burka, apoi alta cu pălărie neagră și pantaloni mai scurți din care se zăresc ciorapii albi, un negru, un chinez vioi care se grăbește să-și deschidă propriul restaurant.

Ciudat îmi pare că, deși proprietarii și-au deschis prăvăliile, nici unul nu lustruiește vitrina cu zelul bavarezului și nici nu întâlnesc biciclete gemând sub greutatea coșurilor cu legume proaspete ca în Alsacia. Nu se aude nici ciripitul femeilor care-și cumpără la prima oră pâinea proaspătă de la „boulangerie”. Era cât p’aci să cred că oamenii sunt triști, dar când împing ușa batantă a unui pub mă izbește în față o gălăgie infernală. Mesenii râd zgomotos, vorbesc tare și beau cinci feluri de bere pe lângă care sunt așezate farfurii late pline până la refuz de coaste fripte de porc cu cartofi și sosuri groase de toate felurile. Iarăși păcătuiesc facând comparație cu farfuriile francezilor, aproape goale, în care o frunză delicată și îmbârligată artistic te obligă să privești, înainte de a mânca. Nu am cultura pub-urilor. Înțeleg doar că dacă după serviciu nu te duci pentru o oră cu colegii într-unul, nu este ceva în regulă cu tine. Cred că acesta este motivul mulțimii lor.

Orele au înaintat și mirosurile de mâncare învăluie trecătorul până îl fac prizonier, prizonierul mâncării thailandeze, chineze, coreene; cel mai bun „okonomiyaki” se face în acest colț de „street”.

Revin la istoria intelectual-boemă a cartierului și vizitez biblioteca universității. Un lift central, imensele rafturi cu cărți vechi, Magna Charta în original, pagini cu note muzicale scrise de Bach însuși, biblia alexandrină, cărțile unice și multe, mă fac să mă simt ca Mary Poppins.

Învăluită de miresmele okonomiyaki-ului, mă îndrept spre biserica St. Martin in the fields, pentru un concert de Craciun. La ora 18:00 începe concertul, dar ușa bisericii este surprinzător de închisă. Alunec iarăși în păcatul comparațiilor, de această dată cu domurile și catedralele din Italia, pe care le vizitezi poate în speranța convertirii și în timpul liturghiei. Înconjur mirată biserica cu încrederea că voi găsi o mică intrare, peste care am dat într-un sfârșit, însă vechea sacristie prin care se pătrunde în biserică și la concert este un… pub, unde poți mânca cu o reducere de 10% dacă ai bilet la concert. De data aceasta nu mă las intimidată și mă arunc în rândul format la mâncare, zâmbesc în stânga și dreapta, îmi vine să vorbesc tare dar nu am cu cine așa că îmi iau un pahar de vin roșu, iar un englez amabil îmi face loc la masa lui. Mă simt așa de bine că negrul care păzește intrarea în biserică îmi pare foarte la locul lui. Cu 15 minute înainte de începerea concertului se deschid ușile bisericii. Cu ani în urmă, la un concert, de data aceasta la Nantes, lângă mine o doamnă în vârstă, căruntă, ușor machiată, cu un elegant pardesiu, împrăștia în jur o boare de parfum franțuzesc sublim, încât și azi leg acel miros de muzica pe care am ascultat-o. Începe concertul, de altfel frumos interpretat, urmat de aplauze moderate și așezate, iar lumea părăsește biserica.

În piața Trafalgar Square, bradul de Crăciun este iluminat discret și elegant, ca de fapt toate reclamele și panourile publicitare.

Comparația lasă loc unicității. Păstrez uimirea în fața decenței de la reședința regală din Balmoral ca și a faptului că în Țara Galilor, galezii obișnuiți închiriază camere și au pe lângă case propriile sere de legume din motive pecuniare, ca și robinetele de apă economice, iar sistemul de deschidere al ferestrelor mari nu a fost schimbat de vreo 200 de ani!

Sunt în Londra. Mulțumită de obiectivitatea remarcilor mele, pășesc în prima pinacotecă din lume concepută ca „serviciu public”, unde vizitatorul are dreptul de a intra, iar accesul este gratuit. Nu gratuitatea mă încântă, ci atmosfera. National Gallery este o excepție printre marile muzee ale statului din Europa, foste colecții regale sau princiare, fiind concepută de oameni de afaceri și colecționari pasionați. Urmare a culturii înaltei burghezii comerciale engleze, muzeul a achiziționat, de la început, capodopere. Un bogat negustor de la Lloyds, un pictor, reverendul William Holwell, ducele de Sutherland, criticul Eastlake, vând guvernului, donează sau achiziționează capodopere. În 1903 se inițiază o adevărată politică de achiziții susținută de stat, donatori anonimi susțin în continuare cumpărările, iar un carton al lui Leonardo da Vinci este cumpărat prin contribuție publică. Taxele de succesiune pot fi plătite cedând statului opere de artă.

Intru în National Gallery cu încredere în potențialul uman, iar când privesc, după ce am băut un excelent ceai englezesc, călcâiul uluitor al lui „Venus în oglindă” de Velasquez, simt miros de bogăție și de citate din Van Loon: „…arta urmează întotdeauna coșul de cumpărături…”.

Serbarea de Crăciun 2015 a fost o reuşită deplină pentru faptul că am avut “Momente Caragiale” în care fetele au excelat în calităţiile lor actoriceşti. Un an bun pentru toţi prietenii noştri care au fost prezenţi şi au adus daruri fetelor. Imagini vedeţi în galerie.

9 Jan 2016

Adaugă un comentariu completand formularul de mai jos