Aveam un câine pe care îl chema Ursu, cred că era ciobănesc, mare, alb, lăţos, noaptea era lăsat liber prin curte, iar ziua şi-o petrecea pe lanţ. Ursu anunţa apropierea pericolului iminent, acela că un străin era la poartă, iar la poartă erau băieţii care veneau cu „stropitul”. La vârsta aceea doar prezenţa lor ne dădea ameţeli şi frământări de neînţeles. Parcă am fi dorit să fugim, dar şi să ramânem.

Obiceiul stropitului cu parfum a fetelor, a doua zi după Paşte, în Ardeal, ar avea origini săseşti, iar prin maghiari l-au preluat şi transilvănenii. Neapărat în costum închis la culoare, cu cămaşă albă şi cravată, pieptănaţi cu grijă, cu o sticlă de parfum de o cât mai bună calitate în buzunar, bărbaţii ardeleni purced pe la case la stropitul fetelor şi al nevestelor altora mai pe seară. Băieţii îi urmează cu hotărâre aparentă şi o sticlă de parfum în formă de maşinuţă, cu un miros abrupt ca şi gesturile lor. Cămaşa este tot albă, doar că pantalonii lungi, la dungă, sunt susţinuţi de hosenträger, nişte bretele elastice care îi împiedică să cadă de pe proprietar. Trăiesc prima experienţă de solidaritate masculină şi, totodată, de iniţiere spre ceea ce înseamnă să „fii bărbat”. Fetele aşteaptă. Părinţii privesc. Dimineaţa este a copiilor şi tinerilor, seara aparţine adulţilor, iar noaptea, chefurilor, dansului şi glumelor din belşugul miresmelor de parfum revărsate în ritmul muzicii.

Pentru fete, dimineaţa din a doua zi de Paşti, este o combinaţie de eveniment, care este gata să se producă şi căruia trebuie să-i faci faţă orice s-ar întâmpla, şi leşin.

Îmi beam cafeaua cu lapte cu mâna tremurândă şi incomodă din cauza elasticului de la bluza cu mâneci bufante, apretată în exces. Picioarele îmi păreau mai subţiri ca de obicei din cauza pantofilor negri de lac, iar bucla de păr din vârful capului era caraghioasă. Nu era o sărbătoare, ci o frustrare, nu era un joc pentru noi copiii, ci o pedeapsă, iar glumele cu subînţeles ale adulţilor ne iritau la culme.

Ursu a început să latre să rupă lanţul. Pe masa din sufragerie, un platou cu prăjituri făcute de buna, ouă roşii, sirop de zmeură cu sifon, iar în mijloc… eu cu prietenul meu de joacă, mai puţin bărbat, chiar înfrânt, roşii la faţă şi transpiraţi. Îi aud, de undeva, de departe, vocea gâtuită de emoţie:

Eu sunt micul grădinar
cu sticluţa-n buzunar
şi-am venit la dumneavoastră
să ud floarea din fereastră.

Jumătate de parfum din sticluţa maşinuţă mi se prelinge pe bucla de păr. O zăresc pe mama, frumoasă, în rochie largă cu jupon, sprijinindu-şi capul râzând pe umărul tatei, în timp ce unchii mei o stropesc cu parfum pulverizat dintr-o sticlă elegantă. O boare de parfum ne învăluie pe toţi, dar aerul înmiresmat şi elanul visărilor romantice ale adulţilor ne fac mai trişti, de-a dreptul ursuzi, aşa că ieşim în grădină. O tăcere grea se aşterne pentru că umilinţa aceasta fermecată este inexplicabilă pentru noi şi aşteptăm cu nerăbdare sfârşitul ei. Nu dorim încă să fim fete şi băieţi, cum ne împing părinţii să fim, ci copii cu genunchi juliţi, pantaloni scurţi, rochiţe pătate cu dude, păr despletit, liberi şi puri.

Este foarte greu să surprinzi momentul transformării viitorului în prezent, pentru că el se transformă prea busc în trecut. Împlinirea unei fetiţe în adolescentă are, la propriu, ceva din misterul înfloririi. Se întâmplă ca primăvara, când paşii ne poartă pe străzi ştiute sau neştiute, absenţi sau prezenţi, să simţim un parfum suav, abia perceptibil, de floare. Simţurile se suspectează de incertitudine, iar mintea de iluzii, ca într-un final primele să fie lovite de forţa miresmei şi obligate să sesizeze prezenţa. Mirajul copilăriei coboară cortina şi apar umbre vineţii sub ochii încă de copil.

În 22 iulie plecăm în excursia de vară la Voineasa. În întâlnirea de azi am făcut planuri referitoare la excursie şi am povestit despre istoria mănăstirilor de pe Valea Oltului. Am primit rucsacuri de la Laura Radu, gentuţe frigorifice de la Rossina şi jocuri de la Leo.