Să revenim la acea dimineaţă în care m­­-am trezit într-o localitate necunoscută. Afară, din stradă, mă privea o casă de piatră cu ferestre perfect proporţionate, cu un delicat ancadrament floral şi o feronerie fragilă cum rar mi-a fost dat să văd. Mi-am zis: aşa ceva nu poate fi realizat decât de un spirit ales şi am pornit cu încredere spre biserica Santuario di Re. Întîlnirea cu un preot zâmbitor care mi-a dat bună dimineaţa cu deosebită gentileţe m-a făcut mai încrezătoare.

Legenda ne spune că o icoană a Sf. Fecioare expusă pe peretele unei case (fresca murală e o tradiţie în zonă) a fost lovită intenţionat, drept în frunte, cu o piatră, de către un copilandru. Câteva luni după incident, picături de sânge au început să se prelingă din frescă, mărturisitori fiind localnicii şi batistele lor însângerate cu care ştergeau chipul zilnic. Se costruieşte un altar, apoi o biserică între 1602-1628, iar în 1922 începe construcţia marelui Santuario di Re. Santuario Madonna del Sangue face parte din itinerariul religios Circuito del Santi, iar mai spre vest trece istoricul drum de pelerinaj Via Francigena, ce porneşte din Canterbury şi ajunge la Roma. Printre obstacolele naturale pe care pelerinul trebuie să le înfrunte sunt şi traversarea Alpilor cu diversele variante între Elveţia şi Italia, după cum oferă adăpost parohiile întâlnite în drum. Importanţa acestor itinerarii religioase, extrem de frecventate în evul mediu, a fost faptul că au permis diverselor culturi europene să comunice între ele cultural, artistic, politic şi economic. Din 1994 Via Francigena este declarată “Itinerar Cultural al Consiliului Europei”, ca de altfel şi Santiago de Compostella, care în ultimii 20 de ani are tot mai mulţi adepţi. Santuario di Re este construit în stil bizantin-renascentist şi excelează prin mărime şi mărinimia celor care au lucrat la pictură. Vigezzii sunt cunoscuţi ca emigranţi şi inventatori. Calitatea de emigrant atrage după sine şi o mentalitate de emigrant, în cele mai multe cazuri. Maramureşenii noştri trudesc în Vall Vigezzo pentru a trimite bani acasă, în Maramureş, unde se ridică case una mai semeaţă decât alta. Aşa că înţeleg de ce un santuario este atât de măreţ pe o vale săracă din cantonul elveţian Ticino. Pentru unii, cantonul unde se află şi Re, se rezumă la case cu acoperişuri de ardezie, îngrămădite unele în altele pe văi rustice şi înguste, pe când pentru alţii nord-vestul cantonului înseamnă pasul Gotthard cu tunelul lui rutier de 17 km. Excursia tradiţională de altfel, prin trecătoare, oferă imagini superbe ale zonei rurale montane şi ale lacurilor. Din cauza sărăciei, locuitorii văilor alpine au fost victimele emigrării continue, buseca (supă de legume cu măruntaie) şi brânza de capră nu i-au salvat de greutăţi, iar dacă bunderii au emigrat în Austria, cei din Ticino au plecat spre zonele industriale din Italia şi Franţa. Azi, germani-elveţieni şi străini de zonă părăsesc oraşele şi se aventurează spre satele de munte, rustici, din văi, pentru a-şi construi case de vacanţă.

Vall d’Ossola este în Italia, la nord de lacul Maggiore. Ossola este valea principală din care se desprind alte şapte văi laterale printre care şi Vigezzo. Pornind de la Locarno, prin Centovalli, ajungeţi la Re, la graniţa dintre Elveţia şi Italia, la nord de Piemont. Prin văile Alpilor au trecut de când lumea, drumuri comerciale, iar Strada del Sempione este unul din ele. Cu toate acestea, regiunea este puţin cunoscută din punct de vedere turistic. Ghidurile văii ossolane te informează că te poţi bucura de natură, de drumeţii în aer curat, de arhitectura rurală şi religioasă, de artizanat şi produse gastronomice, precum şi de o bucătărie simplă şi rafinată. Rafinamentul simplităţii? Nu, simplitatea autentică. Peisajul este completat de numeroase biserici de piatră şi modeste muzee rurale ce îşi aşteaptă răbdătoare vizitatorii. Muzeul hornarilor (îl practicau adolescenţii ce se strecurau mai uşor prin hornurile caselor), muzeul morarilor (“la storia di come una volta veniva macinata la farina”), muzeul tâmplarilor şi altor meşteşuguri de pe vale. Artiştii plastici care au poposit în Re au lăsat lucrări legate de îndeletnicirile vigezzanilor. Acum 300 de ani, un comerciant de ierburi şi alte mărunţişuri a preparat din plante o poţiune alcoolică tonică, un elexir al vieţii, numit aqua mirabilis. A emigrat în Italia cu preparat cu tot, a început să-l comercializeze intens, dar nu pentru sănătate, ci datorită parfumului deosebit pentru împrospătarea trupurilor soţiilor şi amanţilor. Cei din vale susţin că ar fi precursorul apei de colonie.

Splendidul gheţar Monte Rosa se zăreşte pe dreapta, iar din cariera Candoglia a fost extrasă marmura utilizată la construcţia domului din Milano.

Pentru a ajunge la atât de râvnitul Matterhorn, traversăm pasul Simplon spre Elveţia. A fost drumul preferat de Napoleon în escapadele militare spre Italia, însă ruta Visp spre Zermatteste chiar urâtă de aceea, ca să nu ne plictisim, hotărâm să dăm o raită printr-un cătun cocoţat pe înălţimi. Se vede că nu învăţaserăm nimic din experienţa anterioară sau poate pentru experienţe magice, trebuie plătit un tribut. Cu cât înaintam, vârful muntelui se îndepărta şi ne învârteam ameţitor în jurul unui punct fix, dar maşinile de teren hodorogite ce coborau în trombă, ne demonstrau că realitatea e alta. Transpiraţi şi cu rău de înălţime am ajuns în Torbel, un cătun cu 500 de locuitori în care noi am văzut vreo 20 de case, deşi din cauza răului trebuia să vedem dublu. Localitatea pustie. Întreaga comunitate era la biserică unde se celebra o sărbătoare religioasă. Suntem primiţi cu fanfară şi ţuică. Preotul catolic nu era din America de Sud sau poate da, dar era de culoare şi oficia într-un cătun elveţian. Femeile împărţeau ţuica şi unii ne priveau curioşi. Am servit, am ciocnit, ne-am zâmbit, iar zâmbetele noastre au fost luate de vânt şi duse peste crestele Alpiilor spre împăcarea oamenilor.