Şedeam alături şi, doar în aparenţă, priveam munţii şi apusul soarelui pentru că de fapt ne pândeam una pe cealaltă. Ceilalţi copii alergau pe pajiştea acoperită cu iarba umedă şi deasă. În spatele nostru curgea un râu printre bolovănişuri. Sursa tensiunii dintre noi era nesiguranţa proprie pe care adolescenta o intuia şi nevoia personală de răspunsuri sincere.Mă scruta tăios, nu cu ură, dar fără milă, parcă aşteptând o infirmare a realităţii. Sunt mai intimidată în faţa tinerilor decât a celor din generaţia mea pentru că copiii au un simţ deosebit în a descoperi lipsa sincerităţii şi a interesului autentic faţă de problemele lor.

Ce se întâmplase? Noaptea, celelalte fete au intrat în dormitorul în care dormea și au mânjit-o pe faţă cu pastă de dinţi, iar gluma era identificată cu durerea sufletului ei: „…şi-au bătut joc de mine, doamna, că sunt săracă, sunt săracă doamna, şi de aceea îşi bat joc!”. Aşa arăta realitatea şi era imposibil de negat, mai ales că sărăcia împinge omul cu nasul doar în microcosmosul său. La omul sărac nu prea ajung sunetul bucuriei şi cuvintele iubirii de aproapele său pentru că el aparţine celor forţaţi să se concentreze asupra aspectelor materiale ale vieţii, iar eu, în mod ironic, desfăşuram o activitate voluntară de educaţie prin cultură, cu accent pe latura spirituală a omului. Instrumentul cu care cântam era iubirea, frumosul şi bunătatea. Stingherită am lăsat ochii în jos în timp ce ea povestea: „…tata munceşte cu ziua pe unde apucă, dar nu prea găseşte de lucru, iar mama nu a avut niciodată serviciu, dar acum a plecat două luni la cules de căpşuni şi ne-am plătit toate datoriile la magazinul alimentar şi am cumpărat şi un porc…”. Tensiunea era tot mai dificil de suportat şi dorinţa exasperată de a spune ceva copilului de lângă mine. Încurajări, citate, sfaturi, parabole…? Oricât mă străduiam şi orice aş fi spus, îmi părea impudic. Regula era ca atunci când eram mai puţin pregătită, brusc şi inexplicabil, să fiu nevoită să dau răspunsuri fără echivoc, directe şi clare, la întrebări esenţiale. Dar puteam eu să fiu pregătită a explica existenţa sărăciei unui copil sărac?

I-am privit trupul firav dar vânjos, obişnuit cu munca, ochii albaştri, tăioşi şi inteligenţi, atitudinea bătăioasă, cu braţele încrucişate pe piept. O fizionomie colţuroasă.

Le-am urmărit de departe pe toate în timp ce adunau lemne pentru focul de tabără în jurul căruia urma să ne adunăm seara. Neştiutoare, au adunat lemne putrede, îmbibate de apă şi grele, au obosit, ca în final să solidarizeze şi să înveţe de nevoie. Deoparte, asista cu curiozitate la toată vânzoleala gălăgioasă şi prea puţin utilă a fetelor până când, cu dexteritatea exerciţiului făcut zilnic, a început să rupă cu genunchiul crengi uscate şi să le proiecteze direct în grămada de lemne care a început să crească văzând cu ochii.

„…Seara mă duc la baltă, doamna, să mă răcoresc…”. „Pot să vin şi eu?” Era unica fraternitate pe care puteam să i-o ofer. A zâmbit a camaraderie.

După patru ani de voluntariat în educaţie prin cultură în Vârvor am aplicat pentru un proiect cu o durată de cinci luni. Proiectul vizează implicarea copiilor ca cetățeni activi în comunitatea lor, de aici si titlul proiectului „Implicare, de la mic, la mare”.

Proiect sponsorizat de Fundația PACT cu susținerea financiară a Fundației Vodafone
România în cadrul rundei de finanțare ”Implicat în comunitatea mea”.