Priveam și… fericită și înspăimântată… recunoșteam totul. Nu am simțit asta în călătoria mea la Paris. Am recunoscut Hofburg-ul vienez, Big Ben-ul londonez, Ponte Vecchio florentin, am recunoscut Sicilia în Palermo și la debarcarea în Messina, dar Parisul nu l-am recunoscut. Când am coborât din comunul metrou parizian cu numărul 8, în Place de la Concorde am gândit: nu, nu voi fi o admiratoare extaziată pentru că te cunosc prea bine! Am pornit să văd Parisul supărată pe francezi din variate motive, toate de un subiectivism penibil, dar în special mă deranja nonșalanța lor ostentativă. A trebuit să îmi fac ”mea culpa”, ”mea maxima culpa”. Capitala Franței este ceea ce este, ca urmare a consecvenței și continuității dezvoltării arhitecturii urbane. Planurile de sistematizare intreprinse în timpul lui Napoleon al III-lea care au cuprins, printre altele, demolări masive, au fost demolate 13 teatre și multe alte clădiri, au fost precedate de demolări și pe timpul lui Ludovic al XIV-lea. Aceasta, pentru a construi ulterior frumos. Datorită planurilor baronului prefect G. Haussman, oriunde cobori din metrou, în zona centrală, ești uluit de spațiile imense, cu perspective atent studiate, în care toate edificiile importante sunt valorificate la maxim. De pe Pont Alexandre III vezi în toată splendoarea Grand Palais, Petit Palais și Sena. Pentru a face loc marelui palat, au fost demolate două edificii de dată recentă. Spațiul imens dintre Place de la Concorde și Arc de Triomphe du Carrousel a apărut la fel.

Mă întreb dacă francezul este atât de dependent de frumos încât sacrifică utilul. Fără piramida de sticlă a lui Ming Pei, implantată în 1989 în mijlocul fostului palat regal, Louvre-ul ar fi fost o clădire ternă. Când zărești însă ochiurile de apă de lângă piramidă în care ea se reflectă și ia amplitudine, zâmbești manipulării artistice și te bucuri că sunt oameni care sacrifică utilul frumosului.

Sena este artera Parisului în care pulsează viața și nu Arno-ul liniștit și intelectual și nici măcar Tamisa cea curată și insipidă. Pe Sena trec ambarcațiuni care se cer luate în seamă de valuri ca și francezii care fac jogging pe malul ei în cele mai deșucheate ținute. O parte din cheiuri au fost amenajate de Ludovic al XIV-lea pentru a nu se împotmoli trăsurile nobilimii franceze în noroiul malurilor. I’le de la Cite răsare din apele Senei, asemenea unei corăbii, plasată revoltător de estetic.

Catedrale mai impunătoare decât Notre-Dame există, dar îndrăznești să afirmi asta? Notre-Dame de Paris este unică. Dacă pe parvisul din fața catedralei din Santiago de Compostela vezi câțiva pelerini bucuroși că s-au regăsit după 800 de km de mers pe jos, în fața lui Notre-Dame lumea socializează, se relaxează, artiștii își expun lucrările, este un ”il dolce farniente”.

Obosită mă urc într-o ”ricșă” dintre cele ce se află în fața catedralei. Este de fapt un triciclu condus de un student la arheologie, este jobul lui ocazional, și pedalăm spre Madelaine. Mi se perindă prin fața ochilor buchiniști tăcuți și absenți, artiști originali, lume rafinat îmbrăcată, mașini, clădiri, terase cochete de unde unii privesc pe ceilalți fără insolență. În grădinile publice se stă întins la soare pe șezlonguri mobile. Totul expus ca într-o expoziție universală. Senzația ta ca turist este că Parisul este într-un permanent festin. Parisul se identifică și cu Mona Lisa. Este pictura unui italian. Tabloul, de dimensiuni mici, este vecin în galerie cu opere de dimensiuni mari, tot ale italienilor. Titian, Veronese, Raphael. O vezi doar pe ea, pe Gioconda. În fața ei sunt permanent zeci de privitori, iar ea privește enigmatică, interesantă, ușor ironică. Gioconda aparține Parisului și spiritului acestui oraș ca și statuia din Place de la Concorde, în care zeița stă ”picior peste picior”.

Rar întâlnești, mai ales astăzi, oameni care să se bucure sincer împreună cu tine, să intre în fericirea ta și să ti-o împărtășească. Am fost la Paris, în suflet, cu buna mea prietenă de la Cluj, Delia.

Cuvinte cheie: G. Haussman, Mona Lisa, parvis, pictura