M-am aplecat și am gustat-o ca altădată, în tinerețe, când rucsacele se numeau ranițe și erau verzi. Avea același gust ușor fad, iar eu aceeași sensibilitate ascuțită. Cerul la fel de albastru, întinderea la fel de albă, glasurile schiorilor pe pârtie aveau același ecou înfundat și vesel. Nici un obstacol nu se așeza în perspectiva spațiului pe care-l cuprindeai și din care în același timp făceai parte. Undeva, în depărtarea legendei, frumoasa zeiță a nordului Skade alerga pe schiuri un ren iar zăpada spulberată se ridica direct în Calea Lactee. Chiar fantomaticele „patrule albe” duceau cu ele pacea, iar schiurile pentru lupi, vitejia.

Alb, alb, neatins, fără pată. Priveam cu speranța că timpul se oprise. Urcam la Muntele Mic primăvara pe zăpadă și coboram pe primăvară în susurul pâraielor. Culorile de pamânt rupeau albul continuu ca apoi, printre grămezile de frunze moarte să răsară cu o intensitate cromatică extremă albastrul brândușelor de primăvară. Acum, pentru cei tineri eram bătrâni și cum nu fusesem luptători, ci doar romantici, am plecat capul, am adulmecat încă odată văzduhul și ne-am întors… acasă. Ne rămânea însă amintirea.

Prin 1967, cursa Caransebeș-Borlova era plină ochi de schiori care se înghesuiau râzând și glumind, cu schiuri și ranițe. Echipamentul: pantalon tip pană din stofă aspră și groasă, cu un elastic peste călcâi, șosete de lână tricotate în casă de bunici, bocanci de piele cu apărătoare de șireturi pentru a nu pătrunde zăpada, unși din belșug cu cremă, pulovere de lână cu model norvegian în aceeași culoare cu fularul și căciula, canadiene și ochelari de soare cu apărătoare pentru nas de plastic (coboram de la schi maculate de un bronz superb, dar cu nasurile arse și jupuite, spre satisfacția colegelor de clasă). Borlova era ultima localitate cărășană pe drumul de acces rutier atestată de prin 1778, cu case vechi de piatră, oameni puțini la număr, dar mândri de formația lor de dansuri bănățeneşti; de aici începea urcușul spre platoul muntelui. Închiriam cai de la borloveni pentru transportul bagajelor și mai ales al schiurilor. Pe scurtături știute numai de ei, urcam înotând efectiv prin zăpadă vreo 3-4 ore pentru a ajunge în Valea Soarelui a masivului Muntele Mic și a cuprinde necuprinsul plutind pe schiuri. Amintirea mirosului de transpirație de cal și aceea de aer usturător de rece îmi este și acum clară. Erau locuri în care zăpada ajungea până la genunchiul cailor și altele în care era mai mică. Îmbujorați, obosiți la limită și plini de zăpadă ajungeam pe platoul cu câteva cabane, unele de prin 1940. La Muntele Mic schiau muncitori de la uzina din Oțelu-Roșu, studenți din Timișoara, intelectuali cu copiii lor, într-o solidaritate însuflețită de o atât de mare dragoste pentru natură încât efortul făcut pentru a ajunge sus era perceput ca o purificare. O bisericuță de lemn înegrită de vreme domina platoul alb, bine-cuvânta triumful vieții și ascundea în cerdac tineri îndrăgostiți de primul sărut. Încălzirea în cabană se făcea cu lemne frumos și ordonat clădite la intrare, dormitoarele aveau 6-8 paturi, o sobă și un lavoar. Hainele rămâneau în raniță.

O zi din viața unui schior pe Muntele Mic, acum aproape 50 de ani:

Nasul aprecia temperatura din cameră și se retrăgea sub pătură îngrozit. Unchiul sportiv, la vârsta critică, dezbrăcat până la brâu și nechezând ca un cal, se spăla la lavoar cu apă pe jumătate înghețată. Nas sub pătură. O mamă se sacrifica, își lua vindiacul peste pijama și aprindea focul în sobă. Ne dezghețam cu toții și, dârdâind, apreciam starea ciorapilor agățați de cu seară la uscat pe sobă. Îi îmbrățișam cu speranță și recunoștință. Schiurile pe umăr și pe platou; pârtie, pârtie! răsunau zările orbitoare de alb și soare. Prânzul la cantină. Tropot de picioare scuturate de zăpadă, obraji roșii înfierbântați de rece, schiuri sprijinite unele de altele ca un cort amerindian și farfuriile cu supă fierbinte de fasole cu ciolan ce alunecau de la unul la altul pe mesele lungi de lemn lustruit de folosință. „Pita” era adusă de „jos”, tăiată în felii groase și pufoase. După amiaza pârtia prindea pojghiță de gheață și odată cu apusul soarelui coboram la cabane vlăguiți plăcut de efort. Valea Soarelui inundată de culori era dureros de frumoasă, iar noi ne abandonam tăcuți spectacolului. Era cea mai potrivită stare de spirit pentru desfășurarea ritualului de seară al lustruirii cu ceară a schiurilor. Era ultimul gest al zilei.

Cele două banale bucăți de scândură, cu canturi de metal pe margine, numite schiuri, trebuiau să alunece a doua zi în albul imens cu amețitoare viteză pentru a întâlni libertatea fiecărui vis uman.

*

În 20 martie 2016 am continuat cu mare succes cursul de dans salsa. De astă dată treburile s-au desfăsurat cu mare seriozitate, respectiv două ore de dans non-stop sub supravegherea tinerelor noastre invitate, Zeineb Dakhel (Zeine) şi  a Codruţei Constantinescu, două tinere pasionate de voluntariat şi implicate în proiecte educative cu copii.