Vasile Roaită

În 1899 se numea Băile-Movilă, după numele boierului moldovean care le-a fondat. Între lacul cu nămol terapeutic şi mare a apărut o staţiune ce s-a dezvoltat continuu: Techirghiol-Movilă, Carmen Sylva, Vasile Roaită, Eforie-Sud. Aceeaşi staţiune pe litoralul românesc al Mării Negre.

Am cunoscut-o când purta numele ceferistului Vasile Roaită. Aşa s-a numit între anii 1948-1962. Biletele distribuite de sindicat, contra-cost, îţi permiteau să petreci concediul în staţiunea fondată de boierul moldovean. Renunţând la nuanţe, “oamenii muncii” ai anilor “60, într-o solidaritate fraternă doreau să petreacă vacanţa la mare. Un bronz maroniu închis obţinut prin strădanie proprie şi ajutor ceresc, te făcea instantaneu vedetă.
Pe când purta numele reginei poete, Carmen Sylva, aici funcţionase un sanatoriu pentru tratamentul TBC-ului osos la copii. Aceasta, în urmă cu peste 60 de ani. Pe timpul lui Vasile Roaită, în afara unei diarei devastatoare, nu îmi amintesc să fi venit de la mare mai mult sau mai puţin sănătoşi.

Din vacanţele la mare ale acelor ani îmi aduc aminte de beţele de cort şi de laptele de corp Doina. Dimineaţa, cât mai devreme pentru a prinde razele UV, porneam spre plajă într-un exod apocaliptic. Beţele de cort erau în număr de patru şi ele susţineau cearceaful sub care ne cuibăream pe nisip la umbră şi care ne ferea de arsura soarelui, ca şi laptele Doina întins pe pielea roşietic tumefiată. Nu ştiu de ce, dar după ce se ungeau cu lapte Doina, doamnele deveneau brusc independente şi interesate doar de bronz. Domnii abandonaţi se consolau cu câte o privire spre cearceaful de alături, iar noi copiii ne luam găleţile cu nisip şi ne plictiseam de moarte. Aspectul plajei la orele de vârf era identic cu al peştilor într-o conservă. La 10 cm, distanţă măsurată în unitatea de măsură cearceaf, se consolidau prietenii pe viaţă. Citesc şi acum: “…ne-am cunoscut pe plajă la Eforie, în 1971…”. Poveste de dragoste.

La ora prânzului ne cuprindea pe toţi acelaşi entuziasm, dar de astă dată obiectivul era “linia de auto-servire”, unde serveam prânzul în aceeaşi egalitară întovărăşire. Bărbaţii îşi reluau rolul de capi de familie. Arşi şi obosiţi de soare şi valuri, cu picioarele în şlapi, plini de nisip, ne aşteptam ciorba de potroace pe care o aduceau domnii pe tavă ca pe un trofeu de vânătoare.
Ieşeam din cadenţă la somnul de după-amiază.

Seara, …ooo seara…, avea alte sonorităţi. Lumea se plimba seara pe faleză. De această dată, individual. Din restaurante se auzea muzică. Majoritatea cântăreţilor generaţiei mele şi-au început cariera ca solişti în restaurantele de pe litoral. “Meniul” era acelaşi, dar era ceva altfel. Poate că fiecare îşi aducea aminte că viaţa nu este despre cum să supravieţuieşti în furtună, ci despre cum să dansezi în ploaie. Se dansa elegant şi cu pasiune, lumea era veselă şi râdea, chipurile străluceau. Eram din nou încrezători, uimiţi, naivi, într-un cuvânt fericiţi.

Nudismul de la “2 Mai”, studenţimea de la Costineşti şi comerţul în pielea goală de la solar, au venit mult mai târziu. Doar pentru tineri. Solarul era un spaţiu închis cu scânduri unde se făcea plajă în pielea goală şi tratament cu nămol. Acolo, în acel spaţiu, nu intrau “oamenii legii”, aşa că femeile făceau comerţ cu produse prohibite: deodorante, săpunuri fine, parfumuri, prezervative, ceasuri, chiloţi.
Mie personal nu îmi plăcea la Vasile Roaită, ci la tușa în Apuseni.

 

La întâlnirea din 12 Oct. vom avea invitați de la care sper ca fetele să își mai îmbogățească cunoștințele cu lucruri practice.
Iarăși mă voi simți copleșită de recunoștință. De această dată, față de un grup de tineri care vor veni, pe cheltuiala lor, de la București, pentru fetele de la Casa pentru Cultură. Este adevărat că îi leagă aceeași calitate, capacitatea de a dărui necondiționat. Tineri, frumoși și buni.

12 Oct 2013

Adaugă un comentariu completand formularul de mai jos