Copiii de pe uliţă priveau curioşi printre uluci.

Poarta a rămas deschisă pentru ei. Peste patru ani şi un voluntariat tenace în educaţie, ieşeam pe poartă cu două căruţe cu cai înflorite de adolescente în costum popular.

Ne îndreptam în galopul cailor, cu flori în păr şi apus de soare pe obraji, spre ceea ce credem noi că este redescoperirea umanului pastoral, străvechea, rustica şi inocenta viaţă de la ţară. Ca în poveste, ne aşteptam ca lăzile de zestre să îşi deschidă lacătele şi din ele să se reverse râuri de flori pe ii, ţestul să se ridice de pe pâinea coaptă, iar oamenii să ne îmbrăţişeze cu lacrimi în ochi şi, poate, să ne întrebe unde am zăbovit aşa mult.

Am pornit într-o duminică după-amiază, drumul era pustiu, doar ţuţuroaiele îşi curgeau fără întrerupere, în răscruci, apa limpede. Nici ţipenie de om.

În faţa porţilor, ascunşi de arbori şi de şoseaua ridicată deasupra solului, pe bănci sau direct pe pamânt, stăteau bătrânii satului, colectiviştii regimului comunist. O clipă suspendată în incertitudine şi zâmbetul copiilor s-a stins în faţa batrâneţii ursuze, încremenite şi sălbatice. Dăm să intrăm într-o curte în care cu o zi înainte fusesem primită. Un ciomag ne barează calea:

-Doamnă, copiii ăştia nu vor să înveţe nimic, omul meu cheltuieşte bani pe vopsele şi nu face nimic, războiul de ţesut stă fărâmat în pod, iar pe mine mă dor picioarele!

Pictorul satului picta cu vopsea de uşi pe bucăţi vechi de pal. Ieşim pe poartă cât de repede putem.

Copitele cailor lovesc şoseaua nouă construită din fonduri europene. Fetele din căruţe fac cu mâna semne prietenoase celor de pe marginea drumului.

-Mergeţi la nuntă?

-Nuuu! Mergem să facem poze, să fotografiem tradiţii, obiceiuri, oameni şi locuri!

Ni se perindă prin faţa ochilor chipuri de oameni fără nimic patetic în ei, ci doar de o gravitate difuză, impersonală. Rar unora li se luminează chipul a zâmbet… de copil abia trezit din somn.

Potcovarul Radu este cu vreo zece ani mai în vârstă decât fetele din căruţe. În bermude, cu un tricou cu înscris, ne conduce emoţionat şi binevoitor în potcovăria proprie. Potcoave vechi şi ruginite atârnă în cuie, o nicovală mare ocupă spaţiul central, un geam spart şi murdar lasă să pătrundă înăuntru lumina. Într-un colţ un foale vechi şi deteriorat pe care cănd îl atingem, suntem informaţi că… „nu îl dau!”, parcă cineva îl ceruse! Într-un cuptor mic se aprinde focul potcovăriei şi ciocanele îşi încep cântecul pe nicovală. Radu este mândru de ceea ce face, iar aparatele de fotografiat îşi fac datoria din plin, urmărind interesate cum o bucată de fier se preface în potcoavă de cal. De un real succes este poza finală în care Radu potcovarul, zâmbeşte mândru din mijlocul grupului de fete.

Mă aşez pe o bancă lângă o femeie de vreo 40 de ani:

-Faceţi pâine în ţest?

-Nu doamnă, nu mai avem, doar vreo doi mai au!

-Din ce se face un ţest?

-Din balegă de cal, pământ şi pleavă.

-Nu costă mult.

-Nu…, dar nimeni nu mai ştie că trebuie şi o formă, un muşuroi de pamânt.

-La târguri, la Bucureşti, se vinde bine pâinea în ţest.

-…da doamnă, dar de ce să ne complicăm!?

Vântul care a început să bată în tropotul cailor, răcoreşte feţele fetelor incinse de la focul din potcovărie. Ajungem la „fântâna cu şapte jgheaburi”. În auriul apusului lumea se vede mai ciudată decât în realitate şi mai plină de sensuri. O lâncezeală benefică învăluie căruţa cu calul dezhămat care paşte liniştit, vaca şi viţelul fătat cu o oră înainte şi pe cei doi bărbaţi tineri care îşi spală maşina adusă recent din Italia, la jgheaburi. Peste deal se aude muzica de la o nuntă.

Caii trag greu la deal căruţele cu copii, iar la vale alunecă periculos. O sfoară ce ţine zăbala unuia, se înfăşoară pe roata căruţei şi oprim o clipă. Când ieşim în câmp deschis începe să se însereze şi să fie frig.

Pe malul Desnăţuiului se află biserica Sf. Voievozi a sfintei mănăstiri Ciutura, edificiu de secol al XVI-lea. Formele începeau să se estompeze când am oprit căruţele, iar întregul peisaj, frumos de altfel, îşi amesteca înţelesurile. O potecă pe lângă cimitir ne duce spre vechea biserică în care se mai fac doar slujbe de înmormântare. Sf. Voievozi nu au lumină dar au poveşti multe şi nemaiauzite, sătenii sapă încă pentru a descoperi tunelul secret, iar turla a primit în dar un acoperiş salvator chiar în momentul în care stătea să se prăbuşească. Fostul miliţian, acum bătrân şi cântăreţ în strana bisericii cele noi, ne deschide uşa bisericii vechi de 400 de ani, care trebuia să reconstituie trecutul şi să ofere satisfacţii şi mândrie locului. Catapeteasma are fisuri mari, pantocratorul nu mai este vizibil, toată fresca din naos este grav afectată. Cu toată deteriorarea, realizezi că Sf. Voievozi a fost biserica unei mândre şi bogate mănăstiri. În oglinda moale a amintirii îmi pare că culorile frescei au ceva deosebit. O lanternă luminează numele pictorului vienez care a pictat şi Domniţa Bălaşa din Bucureşti. Auzim nişte zgomote ciudate, iar fostul miliţian ne spune că este o tablă de pe acoperiş pe care o bate vântul. Aş dori sa mi se facă somn, să adorm şi să visez timpuri bune pentru ţara mea, dar când ies din biserică zăresc fetele în iarbă, în genunchi, spunând Tatăl Nostru. Ce le-o fi apucat?

Martori la evenimentul nostru au fost Fundaţia Pact şi Fundaţia Vodafone România care ne-au finanţat, primarul, miliţianul, foto-reporterul, eu şi tinereţea unor fete din mediul rural.

Cuvinte cheie: batrani, biserica, cai, caruta, fete, fresca, potcoave, test, tropot