Gara era cenușie ca mai toate gările de atunci și acum. Sufletele noastre erau cenușii…, cine mai știe de atâția ani, dar știu că eram convinsă că începutul de drum pe care ne aventuram cu inconștiența tinereții va fi unul bun. Poate că rozul superb al azaleei ce îmi ocupa brațul drept și albul imaculat al copilului de trei luni de pe stângul, îmi ofereau echilibrul ce nu îmi permitea să mă prăbușesc. Un punct de sprijin la fel de solid era sacoșa roșie pe rotile, care îmi trecea de mijloc și în care erau îngrămădite toate bunurile mobile, pentru că celelalte rămâneau pe traseul vieții noastre de până acum: mobila la Baia Mare, restul la părinți, la Cluj.

         Acceleratul Cluj-Craiova avea un orar imposibil, fapt neschimbat de zeci de ani.

         Oricum, totul era sub control pentru că eram dotată cu tot necesarul pentru această importantă călătorie, ba pot să spun că, pentru perioada comunistă în care trăiam, eram suspect de echipată: port-bebe, vas termos, șervețele, termometru, suc de portocale. Buna mea prietenă m-a îmbrățișat pentru ultima oară, fără să renunțe a-mi înghesui azaleea în brațe, care avea rostul de a da un pic de culoare și bucurie plecării mele în necunoscut. Părinții au plecat brusc înaintea plecării trenului, pentru a nu le vedea lacrimile și îngrijorarea din ochi, iar noi ne-am urcat în trenul care urma să ne ducă spre inima Olteniei, Craiova.

         Am deschis ușa compartimentului, am salutat optimist și vesel, am pus termometrul și azaleea pe măsuță și, cu copilul în brațe, m-am așezat pe canapea. Am avut impresia că cei doi domni din compatiment au fost vidați de spaimă. Nu am înțeles de ce, pentru că floarea înviora spațiul, iar inofensivul termometru avea rolul de a arăta temperatura și startul dezechipării. Le-am explicat domnilor, pe un ton agreabil dar ferm, ce crimă ar face dacă ar deschide ușa compartimentului, iar ei au promis că așa ceva nu se va întâmpla pe parcursul celor 7 ore de călătorie. Când atmosfera s-a încălzit suficient, din roșia sacoșă s-au revărsat biberoane, scutece, creme de funduleț, tetine, borcane și borcănașe. Totul era sub control și fiecare gest bine chibzuit și exersat. Biberonul cu lapte a fost luat de conductor și dus mecanicului de locomotivă care avea posibilitatea să-l încălzească și un nepoțel datorită căruia putea să înțeleagă.

         Ne-am relaxat,iar planurile și strategiile începutului de carieră profesională au început să-și țese viitorul în discuții aprinse. Eram numai noi, copilul dormea zâmbind, iar domnii vidați își pierduseră toatal personalitatea.

         Prin fereastra trenului se zăreau splendidele peisaje ale defileului Jiului. Era iarna, totul alb doar lumina cocheta subtil pe versanți. La curbele ce le făcea calea ferată vedeam ultimele vagoane, viaductele și tunelele diproporționat de mici față de munte, iar trenul ce înainta greu, ducea cu el începuturile vietii noastre.

         A prins viteză și a intrat triumfător în câmpie. În prima stație un zgomot mare a cuprins culoarul așa cum vine viitura la inundații. Erau mulți, gălăgioși, vorbeau tare și îngreunați de bagaje. Priveau în interiorul compartimentului și zâmbeau. Nu aveam chef de zâmbit, așa că am luat copilul în brațe, am împachetat rapid borcănașele și biberoanele și am tras fermoarul. A rămas doar termometrul să înregistreze temperatura ambientală și frământarea mea.

         Ușa compartimentului s-a deschis și au pătruns trei călători. Se agitau în jurul bgajelor care erau prea numeroase și, total neinspirați, au întins mâinile spre copil…

         -Fu conductorul să vadă biletele, că ne dădură două pe același loc!

         Cu mine vorbeau? Am privit ceasul de la mână, în două ore trebuia să ajungem. Am îmbrăcat copilul și am împachetat termometrul a cărui prezență devenise inutilă. Totul era un vuiet, de la ușile deschise, la glasuri, râsete și bătăile prietenști pe umăr. Parcă să îmi facă în ciudă, trenul prindea viteză, mărind dramatic distanța ce mă despărțea de casă și de Ardeal. În sfârșit a oprit în gara Craiova.

         Am coborât, dar am uitat în compartiment azaleea ce mi-a fost returnată pe geam în urma unei agitații sonore cumplite. M-am bucurat pentru echilibrul meu.

         În gară, nici urmă de taxi, doar particulari care făceau curse la negru, cu mașini ce foloseau ca și carburant gazul de la butelia de aragaz plasată în portbagaj. Începea să îmi fie frică. Toți călătorii care sosiseră cu acceleratul de 17,30 au dispărut ușor, ușor. Lângă noi s-a oprit o mașină din care a coborât un domn elegant care mi-a luat bagajul, mi-a deschis portiera și ne-a întrebat unde dorim să mergem. I-am indicat, pieriți de incertitudine, adresa. Când am ajuns la destinație, domnul a coborât din mașină să ne ajute, iar soțul meu a întrebat cât costă cursa.

         -O, nu, am așteptat pe cineva care trebuia să vină de la Cluj cu acest tren, nu a venit și mi-am dat seama că nu sunteți din oraș. O zi plăcută!

         Eram iarăși optimiști, ne mai trebuia o casă, mie serviciu, femeie la copil… și totul urma să fie minunat!

Am pictat pe material textil cu culori speciale şi am organizat un concurs cu cea mai frumoasă lucrare. Toţi au fost încântaţi aşa că fetele au primit toate nota 10.