Muntele aduna oamenii intr-un buchet de buna mireasma.Anumiti oameni! Cei ce au o alchimie senzorială mai aparte, care percep splendoarea Creaţiei si măreţia naturii cu toate cele cinci simţuri la purtător sau cei ce vor sa-si depăşească propriile limite,intr-un elan al bucuriei de a trai in fiinţa.

Sentimentul de împlinire ce il are călătorul pe poteca muntelui izvorăşte din intalnirea cu semnele paradisului in forma lor concretă.Placerea de a contempla stânci,torente revigorante, păduri sau zări nesfârşite,a te alinta cu mirosul Cetinei de brad,a asculta tăcerea,toate slujesc bucuriei omului si au fost aşezate acolo unde sunt, pentru el!
Vin apoi aducerile aminte ,1a fel de răvăşitoare ,cu timpul esenţe din care mirosim cu masura odata cu trecerea timpului.Reţinem din drumeţiile noastre gesturi,altfel fara importanta,ce ne îmbogăţesc frumos judecata privind omul si omenia; mere si nuci oferite de gospodarii caselor răzleţite pe coamele dealurilor maramureşene, adăpost oferit peste noapte fara plata,doar cu bineţe si urare de drum bun,o bucata de ciocolata lăsată pe o piatra ,in vale.de către cei ce au ajuns deja in vârf, raniţe grele purtate de camarazi cand ostenim, apa împărţită cu picătura cand izvorul e departe…. s. a. m.d
Cred ca muntele selectează oamenii.
Mi-am pus întrebarea in ce masura omul de la câmpie are aceasta simţire?! O are cu siguranţa ,cand soarele începe sa apună,cand pasul lui e încet si obosit iar păsările fulgera cu zborul lor rosul apusului iar apoi totul se face una, pasare,om, vite, lătrat si cântat in noaptea ce se lasa.
Dar camaraderia o cunoaştem doar la munte,el ne aseaza fata in fata cu El ,obligându-ne sa ne amintim gestul bun si cald ai omeniei.Realitatea „oamenilor de munte,, nu poate fi pusă in nici un fel la îndoiala,este autentica intru totul si toate.Asa si existenţa cluburilor Veteran-Mont la a căror program am participat intr-o frumoasa excursie pe Valea Frumoasei, Surianu. Cand am coborât l-am zărit o clipa pe Călin ce conducea o parte a grupului printr-un lan de ovăz, in plin soare, spre Râpa Roşie.Aflasem ca este din Alba-lulia.Am schimbat intre noi numere de telefon ,am privit-o cu drag si respect pe Nataşa,decana grupului cu dorinţa tainica de a fi ca ea peste ani.
In prag de a pleca la Alba-lulia cu grupul de copii de a căror educaţie ma ocup voluntar de nişte ani buni imi aduc aminte de Călin. II sun: sigur ca va ajut.imi pare rau ca nu puteţi dormi la mine,sunteţi prea mulţi dar vorbim la Mânăstire.la Rameti.am un număr de telefon de acolo,va conduc prin chei….se rostogoleau cuvintele in sensul pe care il Cunoşteam de pe cand frigem ciuperci proaspăt culese,in pădurea Baciului.Am cules din Craiova un Victor,,om de munte,, si o Antonica veteran -montista convinsă.Maşina şcolii Galbena si înghesuită era plină de rucsace pe interval iar noi trei oameni de peste 60 de ani întinerită de spiritul muntelui. ln chei apa era mare, plouase mult, copiii entuziaşti si inconştienţi atârnaţi in corzi si sprijiniţi in scoabe erau incantaţi de aventura pana unul a alunecat in torentul de apa Calin plonjând instantaneu dupa el. Am continuat drumeţia optimişti si copleşiţi de frumuseţile ce ni se desfăşurau in fata ochilor atat de saturaţi de frumuseţe naturii încât mi-am amintit un paragraf din Biblie ,, „învăţătorule, ce bine ne este nouă aici; să facem trei corturi, unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru llie” (Mc 9,5) ,,
În Apuseni!