Urcam scara din lemn de stejar, din plin prãfuitã, spre podul casei, în spatele unchiului meu doar cu nouã ani mai mare. În mânã țineam binoclul german al bunicului care de la început ne descurajase inițiativa de a urmãri pe cerul nopții sateliții lansați de URSS. Nici nu era de mirare atâta timp cât el asculta Europa Liberã și aștepta venirea americanilor. Eu cu unchiul meu ne aflam de cealaltã parte a baricadei de când aflasem la școalã câte realizãri are poporul sovietic în toate domeniile, inclusiv producerea ploii artificiale în caz de secetã. În 4 oct. 1957 rușii au lansat în cosmos primul satelit, Sputnik 1 sau 2, urmat și de alte sputnice, cãțelușa Laika, prima cosmonautã caninã ajunsã în cosmos a decedat din cauza stresului, în schimb primul om în cosmos, Iuri Alexeevici Gagarin a fost decorat și avansat chiar pe orbitã, de la gradul de locotenent major la cel de maior.

Acum noi urcam în podul casei ca sã vedem satelitul sovietic, ce se deplasa pe cerul nopții spuzit de stele, ca o steluțã biruitoare. În pod era cald, iar atmosfera ciudatã din cauza liniºtii ºi a nisipului de pe jos, precum ºi a unei pãsãri mari ce își fãcuse cuibul sub bârna de lemn și ne pândea din întuneric. Sub aceeași bârnã stãtea împachetat un covor persan.

Am deschis geamul din acoperișul casei și cerul s-a întins privirii noastre mai straniu ca niciodatã. Așteptam cu sufletul la gurã și ochiul în binoclul nemțesc din al doilea rãzboi mondial sã descoperim satelitul-steluțã. Era prin 1960.

– Cum nu vezi? Privește la dreapta!

– Nu vãd și gata!, zic.

Am coborât scara dezamãgitã, am intrat în bucãtãrie și, pentru cã eram singurã, m-am întins pe pat sã pot visa nestingheritã la succesele și libertãțile care ne fuseserã aduse de URSS. Pe ușa dulapului de bucãtãrie urca un șoarece. Dupã naționalizarea casei noastre în care se nãscuserã și trãiserã vreo trei generații, ni s-a permis sã locuim în cele douã camere din spate. Chiar lângã ele, în fosta baie, intreprinderea de gospodãrire orãșeneascã de partid a hotãrât sã-și așeze arhiva. Șoarecii aveau cu ce se hrãni în arhiva plinã de dosare, ce cãutau la noi în bucãtãrie? Peretele comun era minat efectiv cu curse pentru șoareci: rotunde, de sârmã, cochete ca un coșuleț în care victima intra pe deasupra la brânzã și nu mai avea drum de întors, de lemn, paralelipipedice, cu 3-4 intrãri în care se murea prin strangulare și tradiționala farfurie sprijinitã pe jumãtate de nucã din care nefericitul încerca sã ronțãie. Nu sârmã ghimpatã, ci capcane de șoareci, una lângã alta și, totuși, mai scapã câte unul exact ca și în rãzboi. Mã gândeam cã pe lângã atâtea înfãptuiri de succes ar fi fost bine sã se inventeze ceva pentru prins șoareci prin care ei sã nu sufere atât de barbar. Ce importanțã are cum mor șoarecii prinși de vii într-un coșuleț cu gratii? Ar fi posibil sã aibã, oricât de bizar ar pãrea. Prezenþa unei ființe tremurând de fricã în faþa ta, acea fricã îngrozitoare, visceralã, stã mai degrabã sub semnul înfrângerii decât al victoriei.

M-a trezit din reflecție rumoarea ce se auzea din pivnițã, glasurile exasperate ale bunicii și mamei. Am coborât treptele reci și umede de piatrã ce duceau spre pivnițã. Mare, umedã, întunecoasã, pivnița avea un bec orb îmbrãcat într-o rețea de sârmã. Pe pereți era mucegai, în mijloc un puþ adânc din care se pompa apã pentru întreaga casã și care era folosit acum ca frigider, din motive pecuniare și economie financiarã. Curcanul îngrãșat și destinat mesei festive în cinstea zilei de naștere a bunicului, Sf. Petru ºi Pavel, suspendat la rece în interiorul puțului rãcoros al pivniței, cãzuse în golul adânc odatã cu speranța unei mese îmbelșugate ca „altã datã”. Altã datã!