Locul ei de joacă era spaţiul creat de zidul gros al casei, între fereastră şi perdea. Acolo râdea, se juca, vorbea, iar uneori cânta. Asculta atentă vocile siluetelor ce se zăreau prin transparenţa perdelei:
-Mi-a spus Relu să-mi fac dosarul de promovare…, poate trece.
-Nu e riscant?
-Ati auzit doamnă, a venit domnul avocat, i-au dat drumul, este de nerecunoscut?!
-Vorbeşte încet…, v-am rugat să vorbiţi încet să nu audă copilul!
-Dacă l-a dat afară din facultate, îl va lua în armată…, doi ani!
Nu o să-l mai vadă doi ani? Frunzele dudului stau să cadă, iar maşina de tăiat lemne îi zgârie crud auzul. îşi împreunează mâinile şi se roagă să nu îşi taie mâinile la circulară omul care taie lemne.
Cum adică îl ia în armată? Dar dacă va fi război?
Priveşte pe fereastră toamna de afară. Frunza stă atârnată, abia prinsă şi, totuşi, nu cade. Nu vrea să piardă momentul când se desprinde valsând în voia sorţii. O pală de vânt alungă toate frunzele şi dudul rămâne golaş, lipsit de ele.
Se trage perdeaua:
– Te rog să vii la masă, suntem cu toţii şi avem la desert lapte de pasăre. Când va merge la prăvălie după cumpărături, o s-o roage să-i cumpere marmeladă. Nu îşi doreşte nimic mai mult. Dintr-o cutie de lemn este răsturnată pe tejghea marmelada tare, lucioasă, pefect paralelipipedică. Cuţitul o pătrunde molatec şi o bucată tremurândă ia drumul hârtiei groase maroni şi apoi al cântarului. Toţi copiii mănâncă marmeladă la kilogram, numai ea nu!

 

Priveşte dudul cu frunze verzi şi dude coapte, sub care stătea întinsă pe o pătură cu gura deschisă şi cu speranţa că una îi va cădea direct în gură. Nu, miracolul nu s-a întâmplat deşi a aşteptat cu încrâncenată răbdare. Priveşte fluturii şi iarba foarte verde ce îi răcoreşte picioarele desculţe. Nu îşi recunoaşte picioarele, cum nu se recunoaşte nici seara în oglindă, deşi e minunat de vie. Singurătatea, până acum întâmplătoare şi de scurtă durată, i se revarsă în trup şi nu-şi găseşte locul şi jocul. Iese la poartă. Strada era pustie când a apărut el, a trecut pe lângă ea şi a dispărut într-un orizont cald, lăsând în urmă o dâră de parfum în a cărui vrajă a rămas prinsă. Nu apucase să-l zărească, dar se simţea ca o infimă particulă cuprinsă de dor, iar dorul îi deschisese o rană de durere nevăzută şi o singurătate în care a fost exilată.

 

 

Privea dudul încărcat cu zăpadă, iar prin perdea, zărea pomul de Crăciun din casă. Pe marginea sobei încinse stătea o coajă galbenă de lămâie ce împrăştia un miros plăcut. Lumina se materializa pe obiecte, facându-le mai strălucitoare. Mirosurile erau despre sărbătoarte, ca şi cântecele. Toţi ai casei trudeau pentru bucurie. Era aşa frumos că s-a aşezat pe scăunelul din spaţiul cuprins între perdea şi geam, cu cartea ’’Fetiţa cu chibrituri” a lui Andersen pe genunchi şi a început să plângă.